Am găsit 28 de definiții pentru cuvantul/cuvintele stima:

STIMÁ, stimez, vb. I. Tranz. și refl. recipr. A avea stimă, considerație pentru cineva sau ceva; a (se) respecta, a (se) cinsti. – Din it. stimare. Cf. fr. estimer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

STIMÁ vb. I. tr. A avea stimă, considerație (pentru cineva sau ceva); a cinsti, a respecta. [P.i. -mez. / < it. stimare, lat. aestimare – a prețui].
Sursa: Dicționar de neologisme


STIMÁ vb. tr. a avea stimă, considerație; a cinsti, a respecta. (< it. stimare, după fr. estimer)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

stimá (a ~) vb., ind. prez. 3 stimeáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

stimà v. a prețui, a pune preț pe.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

STIMÁ, stimez, vb. I. Tranz. și refl. recipr. A avea stimă, considerație pentru cineva sau ceva; a (se) respecta, a (se) cinsti. – Din it. stimare. Cf. fr. estimer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

STÍMĂ, stime, s. f. Sentiment de prețuire (plină de respect) determinat de meritele sau de calitățile cuiva sau a ceva; considerație, respect, p. ext. atitudine respectuoasă. ◊ Expr. Cu toată stima sau cu stimă, formulă de politețe folosită, de obicei, la încheierea unei scrisori. – Din it. stima. Cf. fr. estime.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

STÍMĂ s.f. Prețuire deosebită a meritelor și a însușirilor cuiva sau a ceva; cinste, considerație. [< it. stima].
Sursa: Dicționar de neologisme

STÍMĂ s. f. prețuire deosebită a meritelor, a însușirilor cuiva sau a ceva; considerație. (< it. stima, după fr. estime)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

stímă (-me), s. f. – Prețuire, apreciere, considerație. It. stima.Der. stima, vb., din it. stimare; stimabil, adj., din it. stimabile, fr. estimable.
Sursa: Dicționarul etimologic român

stímă s. f., g.-d. art. stímei
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

stimă f. stemă în frunte: animalele cu stimă se cred a fi năsdrăvane. [Vechiu.-rom. stimă, piatră scumpă. («mărgăritariu..., stimă», Moxa); v. stemă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

stimă f. Mold. 1. demon, stafie ce păzește comorile necurate: apoi se arată stima comorii; stima apei, un fel de geniu al rîurilor; are stimă, nu-i lucru curat; 2. pocitură: ești stima oamenilor. [Vorbă identică cu cea precedentă; genii păzitori de comori purtând o cunună de pietre scumpe].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

stimă f. 1. considerațiune; 2. opiniune, judecată.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

1) stímă f., pl. e (mgr. apoĭ vsl. stemma, stemă). Vechĭ. Peatră prețioasă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) stímă, V. schimă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) stímă f., pl. e (fr. estime, it. stima, de unde și ngr. stima). Considerațiune, apreciere, respect acordat uneĭ persoane: a avea stimă pentru cineva, a fi în mare stimă la cineva. Apreciere: mila, onestitatea, știința, vitejia și frumusețea a fost tot-de-a-una în mare stimă. V. dispreț.
Sursa: Dicționaru limbii românești

STÍMĂ s. f. Sentiment de prețuire și de respect determinat de meritele sau de calitățile cuiva sau a ceva; considerație; p. ext. atitudine respectuoasă. ◊ Expr. Cu toată stima sau cu stimă, formulă de politețe folosită, de obicei, la încheierea unei scrisori. – Din it. stima. Cf. fr. estime.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȘTÍMĂ1, știme, s. f. Personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc. – Din ngr. shíma.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ȘTÍMĂ2, știme, s. f. Partea care revine fiecăruia dintre interpreții unei bucăți muzicale și care se extrage, separat, din partitura generală. – Din germ. Stimme.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ștímă, ștíme, s.f. (reg.) 1. demon, stafie, duh ce păzește comorile necurate. 2. pocitură, pocitanie. 3. ființă sau plantă purtătoare de noroc. 4. noroc. 5. (în forma: ștemă) belșug de lapte la vite; mană, frupt. 6. copil mic și neastâmpărat. 7. presimțire. 8. (în forma: ștemă) taină, secret. 9. (în forma: ștemă) fluierătură cu care ciobanii se cheamă între ei.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

ȘTÍMĂ s.f. (Muz.) Notele extrase separat pentru partida unui cântăreț, a unui instrument sau a unui grup de instrumente de același gen dintr-un ansamblu. [< germ. Stimme – voce].
Sursa: Dicționar de neologisme

ȘTÍMĂ s. f. (muz.) extras, dintr-o partitură generală, a notelor scrise pentru partida fiecărui interpret. (< germ. Stimme)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

ștímă, V. schimă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ștímă, -e, s.f. – (mit.) Personaj din mitologia populară, imaginat ca o ființă care protejează apele, pădurile. – Din ngr. shíma (DEX).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

ștímă s. f., g.-d. art. ștímei; pl. ștíme
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ȘTÍMĂ1, știme, s. f. Personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie care protejează apele, pădurile, comorile etc. – Din ngr. shíma.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȘTÍMĂ2, știme, s. f. Partea dintr-o partitură, care privește fiecare instrument sau voce. – Din germ. Stimme.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)