STÍBIU s. n. (Chim.) Antimoniu. – Din lat. stibium.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a STÍBIU s.n. Antimoniu. [Pron. -biu. / < lat. stibium].
Sursa: Dicționar de neologisme
STÍBIU s. n. antimoniu. (< lat. stibium)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
stíbiu [biu pron. biu] s. n., art. stíbiul; simb. SbSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită stibiu n alt nume dat antimoniului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
*stíbiŭ n. (lat. stibium, vgr. stibi, oxid negru de stibiŭ, cu care se înegreaŭ sprincenele). Chim. Un metal trivalent solid lucitor albăstruĭ care se găsește în natură supt formă de stibină, iar în Algeria ca oxid cristalizat. Se sparge ușor și se pulverizează. Are o densitate de 6,715, o greutate atomică de 119,6, se topește la 450 de grade și se volatilizează la roș viŭ. Literele de tipar aŭ 80 % plumb și 20 % stibiu. Pliniŭ vorbește de el; călugăru Valentin, la sfîrșitu sec. 16, l-a izolat. Se numește și antimoniŭ și sarea pisiciĭ. V. antimoniŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
STÍBIU s. n. (Chim.) Antimoniu. – Din lat. stibium.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)