spéie, spéi, s.f. 1. (înv. și pop.) coș făcut din scoarță de copac (mai ales din tei), cu fundul de nuiele împletite, care servește la păstrarea și transportul fructelor sau al alimentelor și care servea și ca măsură de capacitate (de 12-15 kg). 2. (reg.) coș lunguieț cu fundul îngust și cu gura largă, folosit la pescuit pe sub maluri. 3. (reg.) coșar; hambar. 4. (reg.) nume dat mai multor specii de mușchi și de licheni.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
spéie (-i), s. f. – Coș, coșniță. – Var. Banat spene. Origine necunoscută. Nu pare sigură legătura cu mag. héj „scoarță” (Cihac, II, 527), nici cu gr. σπείρα (Scriban).Sursa: Dicționarul etimologic român
spéĭe f., pl. eĭ (din speñe, cum se zice în Ban. Cp ngr. spira [scris speira], spiră, coș, paner). Rar azĭ. Oboroc: Aŭ doară vine făclia să pue supt spee saŭ supt pat ? Aŭ nu să va pune în sfeșnic ? (Ev. București. 1723, I, 46, b). Cîlțĭ în spele / Las' să steĭe Pînă'n primăvară, cátuncĭ e ziŭa maĭ mare (P. P. Iașĭ, despre femeĭa leneșă). Olt. nord. Un teĭ de coș lungăret (numit și leagăn) cu fundu îngust format dintr’o scîndură și cu gura largă cu care se prind peștĭ pe supt malurĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
șpéie, șpei, s.f. (reg.) casă mare.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme