Am găsit 26 de definiții pentru cuvantul/cuvintele spătar:

SPĂTÁR1, spătare, s. n. Spetează a unui scaun. – Din spată2 + suf. -ar.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne



SPĂTÁR2, spătari, s. m. Înalt demnitar la curtea domnească în timpul feudalității, care avea la început funcția de a purta la festivități spata domnească, iar mai tărziu pe cea de șef al armatei și al poliției. ◊ Mare spătar = comandant suprem al oștilor țării. – Ngr. spatharis.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

SPĂTÁR1, spătare, s. n. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., care servește pentru a sprijini spatele persoanei care stă pe ele; rezemătoare, spetează. – Spată + suf. -ar.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SPĂTÁR2, spătari, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊ Mare spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

spătár (-ri), s. m. – Boier de rangul întîi, șef al armatei; în Mold. era pîrcălab de Cernăuți. – Spătarul al doilea, boier de rangul doi, locțiitorul spătarului. Mgr. σπάθαριος (Roesler 576; Murnu 52). – Der. spătăreasă, s. f. (nevastă de spătar); spătărel, s. m. (militar în subordinea spătarului); spătări, vb. (a exercita slijba de spătar); spătărie, s. f. (slujba și sediul spătarului; sala tronului; închisoare); spătăresc, adj. (al spătarului).
Sursa: Dicționarul etimologic român

spătár1 (persoană) s. m., pl. spătári
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

spătár2 (obiect) s. n., pl. spătáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) spătár m. (ngr. spatháris, d. spothi, spadă). 1. Boĭeru care ținea spata, coroana și sceptru domnuluĭ în Țara Românească și’n Moldova (V. boĭer). Mărele spătar, general de cavalerie care comanda întreaga oaste a Țăriĭ Româneștĭ, ca hatmanu’n Moldova (V. silictar). 2. (d. spată). Acela care face saŭ vinde spate p. războaĭele de țesut.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) spătár n., pi. e (d. spată, omoplat). Mold. Rezemătoarea scaunuluĭ, numită și spătează și spetează. Partea hamuluĭ care se pune pe spinarea caluluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

spătar m. od. 1. demnitar ce ținea spata Domnului; 2. (Marele), căpetenia oștirii muntene, general al cavaleriei; 3. mai târziu, rang de boierie. [Titlu de origină bizantină: SPATARIOS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

spătar n. 1. spate de scaun; 2. partea hamului ce acopere spatele calului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SPĂTÁR1, spătare, s. n. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., care servește pentru a sprijini spatele persoanei care stă pe ele; rezemătoare, spetează. – Spată + suf. -ar.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SPĂTÁR2, spătari, s. m. (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la Curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊ Mare spătar = comandant suprem al armatei țării în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SPĂTÁR1, spătare, s. n. Spetează a unui scaun. – Din spată2 + suf. -ar.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

SPĂTÁR2, spătari, s. m. Înalt demnitar la curtea domnească în timpul feudalității, care avea la început funcția de a purta la festivități spata domnească, iar mai tărziu pe cea de șef al armatei și al poliției. ◊ Mare spătar = comandant suprem al oștilor țării. – Ngr. spatharis.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

SPĂTÁR1, spătare, s. n. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., care servește pentru a sprijini spatele persoanei care stă pe ele; rezemătoare, spetează. – Spată + suf. -ar.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SPĂTÁR2, spătari, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊ Mare spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

spătár (-ri), s. m. – Boier de rangul întîi, șef al armatei; în Mold. era pîrcălab de Cernăuți. – Spătarul al doilea, boier de rangul doi, locțiitorul spătarului. Mgr. σπάθαριος (Roesler 576; Murnu 52). – Der. spătăreasă, s. f. (nevastă de spătar); spătărel, s. m. (militar în subordinea spătarului); spătări, vb. (a exercita slijba de spătar); spătărie, s. f. (slujba și sediul spătarului; sala tronului; închisoare); spătăresc, adj. (al spătarului).
Sursa: Dicționarul etimologic român

spătár1 (persoană) s. m., pl. spătári
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

spătár2 (obiect) s. n., pl. spătáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) spătár m. (ngr. spatháris, d. spothi, spadă). 1. Boĭeru care ținea spata, coroana și sceptru domnuluĭ în Țara Românească și’n Moldova (V. boĭer). Mărele spătar, general de cavalerie care comanda întreaga oaste a Țăriĭ Româneștĭ, ca hatmanu’n Moldova (V. silictar). 2. (d. spată). Acela care face saŭ vinde spate p. războaĭele de țesut.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) spătár n., pi. e (d. spată, omoplat). Mold. Rezemătoarea scaunuluĭ, numită și spătează și spetează. Partea hamuluĭ care se pune pe spinarea caluluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

spătar m. od. 1. demnitar ce ținea spata Domnului; 2. (Marele), căpetenia oștirii muntene, general al cavaleriei; 3. mai târziu, rang de boierie. [Titlu de origină bizantină: SPATARIOS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

spătar n. 1. spate de scaun; 2. partea hamului ce acopere spatele calului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SPĂTÁR1, spătare, s. n. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., care servește pentru a sprijini spatele persoanei care stă pe ele; rezemătoare, spetează. – Spată + suf. -ar.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SPĂTÁR2, spătari, s. m. (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la Curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊ Mare spătar = comandant suprem al armatei țării în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)