Am găsit 8 definiții pentru cuvantul/cuvintele solitar:

SOLITÁR, -Ă, solitari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se găsește singur; izolat, singuratic. ◊ Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau frunză etc.) care crește singură pe tulpină. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate. 2. S. n. Piatră prețioasă (în special diamant de mare valoare) montată singură la o bijuterie (sau ieșind în evidență într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici). – Din fr. solitaire, lat. solitarius.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



SOLITÁR, -Ă adj. Singur, singuratic, izolat. ♦ Pustiu, neumblat. ♦ Care trăiește retras; retras, iubitor de singurătate. // s.n. Diamant mare care se montează de obicei la un inel. [Cf. fr. solitaire, it. solitario, lat. solitarius].
Sursa: Dicționar de neologisme

SOLITÁR, -Ă I. adj. (și adv.) singur, singuratic, izolat. ◊ pustiu, neumblat. ◊ (și s.) care trăiește retras; iubitor de singurătate. II. s. n. diamant mare care se montează de obicei la un inel. (< fr. solitaire, lat. solitarius)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

solitár1 adj. m., pl. solitári; f. solitáră, pl. solitáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

solitár2 s. n., pl. solitáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

*solitár, -ă adj. (lat. solitarius, d. solus, singur). Singuratic: om solitar, castă solitară. Bot. Floare solitară, care e singură pe cotoru eĭ. Cerceĭ solitarĭ, de care atîrnă un singur diamant mare (și ca subst). Subst. Mistreț maĭ bătrîn care umblă izolat și păzește cîrdu. Adv. A trăĭ solitar. V. răzleț.
Sursa: Dicționaru limbii românești

solitar a. singuratic: ziduri, ruine pe câmpul solitar EM.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SOLITÁR, -Ă, solitari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se găseșe singur; izolat, singuratic. ◊ Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau frunză etc.) care crește sin¬gură pe tulpină. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate. 2. S. n. Diamant mare montat singur la o bijuterie (sau ieșind în evidență într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici). – Din fr. solitaire, lat. solitarius.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)