Am găsit 8 definiții pentru cuvantul/cuvintele sofist:

SOFÍST, -Ă, sofiști, -ste, s. m. și f. Filozof și retor în antichitatea greacă, la început adept al explicării raționale și materialiste a fenomenelor naturii (prin respingerea soluțiilor mistico-religioase), mai târziu adept al idealismului filozofic, care folosea ca metodă de discuție argumentarea sofistică. ♦ P. gener. Persoană care folosește sofismele, argumentația sofistică. – Din fr. sophiste, lat. sophista.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



SOFÍST, -Ă s.m. și f. Denumire dată în Grecia antică profesorilor care predau contra plată filozofia și arta retoricii și care au devenit mai târziu simpli retori venali, gata să demonstreze orice. ♦ (Astăzi) Cel care face uz de sofisme. [Cf. fr. sophiste, gr. sophistes – înțelept].
Sursa: Dicționar de neologisme

SOFÍST, -Ă s. m. f. 1. (în Grecia antică) profesor de filozofie și arta retoricii, plătit, gata să demonstreze orice. 2. cel care face uz de sofisme. (< fr. sophiste, lat. sophista)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

SOFÍST, -Ă (‹ fr., gr.) subst. 1. S. m. Denumire dată în Grecia antică, în perioada clasică (sec. 5 î. Hr.) filozofilor presocratici care îi învățau pe tinerii atenieni cum să folosească logica și retorica pentru a-și învinge oponenții în orice controversă. Folosirea mai mult a retoricii și unei logici precare și pline de tertipuri argumentative împreună cu perceperea de bani le-au adus dezaprobarea din partea lui Socrate și Planton. Pe de altă parte, este evident aportul lor în ce privește încurajarea gândirii independente în lumea greacă. Cei mai cunoscuți s. sunt Protagoras, Gorgias, Prodicos, Hippias și Antifon. 2. S. m. și f. Persoană care, într-o discuție, într-o demonstrație, uzează de sofisme.
Sursa: Dicționar enciclopedic

sofíst s. m., pl. sofíști
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

*sofíst m. (vgr. sophistés). La vechiĭ Grecĭ, filosof și retor cu pretențiunĭ de universalitate (ca: Trasimah, Critias, Protagora, Gorgias, Calicle): Socrale ĭ-a ridiculizat strușnic pe sofiștĭ, care aŭ uneltit condamnarea luĭ la moarte. Pin ext. Șarlatan care caută să înșele pin vorbă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

sofist m. 1. nume dat la Greci retorilor și învățaților pretinși universali: Socrate combătu pe sofiști; 2. cel ce face sofisme.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SOFÍST, -Ă, sofiști, -ste, s. m. și f. 1. (La m.) Denumire dată în Grecia antică, în perioada clasică (sec. V î. H.) profesorilor (plătiți) de retorică și de filosofie, care foloseau ca metodă de discuție argumentarea sofistică. 2. S. m. și f. P. gener. Persoană care folosește sofismele, argumentație sofistică. – Din fr. sophiste, lat. sophista.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)