SOCOTÍNȚĂ, socotințe, s. f. (Înv. și pop.) 1. Punct de vedere, opinie, părere. ♦ Idee, gând. 2. Considerație, stimă, prețuire. 3. Judecată sănătoasă, chibzuială, cumpăt, măsură. 4. Minte, rațiune. 5. Hotărâre. Voință. – Socoti + suf. -ință.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a socotínță (înv., pop.) s. f., g.-d. art. socotínței; pl. socotínțe Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
socotínță f., pl. e (d. socotesc, ca chibzuință d. chibzuĭesc). Socoteală, reflexiune, chibzuință: a lucra cu socotință. Opiniune, credință: după socotința mea. Vechĭ. lntențiune: cu rea socotință. îngrijire: socotința bolnavilor. Stimă, atențiune: a-ĭ face cuĭva socotință, a avea socotință din partea cuĭva.
Sursa: Dicționaru limbii românești
socotință f. chibzuință, părere.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SOCOTÍNȚĂ, socotințe, s. f. (înv. și pop.) 1. Punct de vedere, opinie, părere. ♦ Idee, gând. 2. Considerație, stimă, prețuire. 3. Judecată sănătoasă, chibzuială, cumpăt, măsură. 4. Minte, rațiune. 5. Hotărâre, voință. – Socoti + suf. -ință.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)