SMÉURĂ s. f. v. zmeură. (și DLRLC)Sursa: Dicționarul etimologic român sméură (-ri), s. f. – Fructul roșu, aromat al unui arbust din familia rozaceelor. – Var. zmeură și der. Mr. asńură. Origine necunoscută. Forma primitivă trebuie să fie *smeu, pl. s. smeuri, de unde sing. actual; legătura cu smeu „căpcăun” (Tiktin) este posibilă, dar nu pare clară și nu explică mr. Etimonul *meulum ‹ meum „?” (Scriban) nu pare deloc convingător; originea ngr. (Tiktin; Roesler 575; Candrea) nu este posibilă. Poate e vorba de o rădăcină sl. sm(r)-, care indică un fruct sau un obiect, încrețit, cf. rus. smoródina „coacăză”, smorčok „zbîrciog”, smorstennyĭ „încrețit”, sb. smigj, smrec, smreka „ienupăr”; bg. smrăštjam „a cuta, a încreți”. – Cf. smorodin. Der. smeur (var. smeurar), s. m. (arbustul de zmeură, Rubus idaeus), smeuriș (var. smeurică), s. f. (Trans., Bucov., rezedă, Reseda odorata). – Din rom. trebuie să provină ngr. σμέουρον, tc. izmavula.Sursa: Dicționarul etimologic român
SMÉURĂ s. f. v. zmeură.Sursa: Dicționarul limbii române moderne smeúră f., pl. inuz. ĭ (lat. *mdula. d. *méula, dim. d. méum, vgr. méon, o plantă umbeliferă, în bot. heracleum spondylium. D. rom. vine ngr. smeuriá). Rodu smeuruluĭ, de acelașĭ aspect ca mura, dar trandafirie și foarte parfumat: ursuluĭ îĭ place smeura, o cofă de smeură. – Și zm-.
Sursa: Dicționaru limbii românești
smeură f. rodul gustos și mirositor al smeurului din care se face dulceață.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a