SMERÍ, smeresc, vb. IV. Refl. A avea o atitudine umilă, modestă, supusă, plină de respect. ♦ (Bis.) A se arăta plin de cucernicie, de evlavie față de Dumnezeu. ♦ Tranz. (Înv.) A înfrânge mândria cuiva; a umili. – Din sl. sŭmĕriti.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a smerí (-résc, -ít), vb. refl. – A se umili, a fi supus. Sl. sŭmĕriti (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 197). – Der. smerenie, s. f. (umilire, supușenie; umilință), din sl. sŭmĕrenije; smericiune, s. f. (înv., umilință); smerelnic, adj. (înv., umil); smeren, adj. (înv., umil), din sl. sŭmĕrĭnikŭ.Sursa: Dicționarul etimologic român
!smerí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se smeréște, imperf. 3 sg. se smereá; conj. prez. 3 să se smereáscăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită smerì v. a (se) umili. [Slav. SŬMIRITI].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SMERÍ, smeresc, vb. IV. Refl. A avea o atitudine umilă, modestă, supusă, plină de respect. ♦ (Bis.) A se arăta plin de cucernicie, de evlavie față de Dumnezeu. ♦ Tranz. (înv.) A înfrânge mândria cuiva; a umili. – Din sl. sŭmĕriti.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)