Am găsit 7 definiții pentru cuvantul/cuvintele singur:

SÍNGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără nici un tovarăș, fără altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; părăsit. 2. Prin forțele sale, fără ajutorul, intervenția, îndemnul, voia cuiva; din proprie inițiativă. ♦ De la sine. 3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oraș. ♦ (În construcții negative) Nici un. Nu putea articula un singur cuvânt. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai plăcut. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.) chiar cu (sau tu, el etc.) în persoană. Am eu singur grijă.Lat. singulus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



síngur (-ră), adj.1. Solitar, neînsoțit. – 2. Unic. – 3. Același. – 4. (Adv.) Numai, doar. Var. înv. singur. Mr., megl. singur. Lat. sĭngŭlus (Pușcariu 1596; REW 7945), cf. vegl. sanglo, calabr. siengro, campid. singra, v. fr. sangle, prov., cat. sengles, sp., port. sendos, gal. senllo.Der. singurătate, s. f. (izolare); singuratic (var. singuratec), adj. (solitar, izolat, retras, separat); (în)singura, vb. (a se izola); singurit, adj. (rar, solitar). Poate din rom. provine ngr. σέγγρα „celibatară” (Meyer, Neugr. St., II, 78).
Sursa: Dicționarul etimologic român

síngur adj. m., pl. sínguri; f. síngură, pl. síngure
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) singur, -ă adj. (lat. singulus, singur). Izolat, fără tovarăș: a trăi singur, un om singur călătorește maĭ ușor de cît o trupă. Numaĭ, unic: un singur călător, maĭ am un singur dor, fată singură la părințĭ. Chear, însușĭ, fără ajutoru cuĭva (ca vsl. samŭ): am tăĭat lemnele singur, eŭ singur. Chear, însușĭ, în persoană: împăratu singur sá răpezit în luptă. Singur singurel, singur de tot, absolut singur.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) síngur (mă), -á v. refl. (după vsl. usobiti sen, a se osebi, a se izola). L. V. Mă duc în singurătate, mă izolez. – Și îns-.
Sursa: Dicționaru limbii românești

singur a. și adv. 1. care nu e cu alții: a rămas singur; singur, singurel, singur de tot; 2. fără ajutorul cuiva: a făcut treaba singur; 3. însuș, în persoană: s’a dus singur la fața locului; 4. unic: fată singură la părinți. [Lat. SINGULUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SÍNGUR, -Ă, singuri, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care nu este însoțit de nimeni, fără niciun tovarăș, fără altcineva. ♦ Singuratic (1), solitar, izolat, retras; părăsit. 2. Prin forțele sale, fără ajutorul, intervenția, îndemnul, voia cuiva; din proprie inițiativă. ♦ De la sine. 3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic. Singurul drum spre oraș. ♦ (în construcții negative) Niciun. Nu putea articula un singur cuvânt. ♦ (Adverbial) Numai, doar. Singur tu nu mi-ai plăcut. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ține locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.) chiar eu (sau tu, el etc.) în persoană. Am eu singur grijă.Lat. singulus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)