SÉLBĂ, selbe, s. f. (Rar) Pădure tânără (și deasă). [Var.: sehélbă s. f.] – Cf. lat. silva.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a sélbă (-be), s. f. – Pădure tînără. – Var. silvă. It. selva. Cultism din epoca romantică, fără întrebuințare. Var., direct din lat. – Der. silvic, adj.; silvic, s. m.; silvicultură, s. f., din fr.; silvicultor, s. m., din fr.Sursa: Dicționarul etimologic român
sélbă (pădure) (rar) s. f., g.-d. art. sélbei; pl. sélbeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită *sélbă f., pl. e (lat. sĭlva). Lit. Pădure.
Sursa: Dicționaru limbii românești
selbă f. pădure: visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal EM. [Formațiune literară după lat. SILVA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SÉLBĂ, selbe, s. f. (Rar) Pădure tânără (și deasă). [Var.: sehelbă s.f] – Cf. lat. silva.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)