SECÚI, secui, s. m. Persoană care face parte dintr-o populație de limbă turcică asimilată de triburile maghiare pe care le-a însoțit în migrațiunea lor spre Europa și care s-a așezat alături de populația românească în partea de sud-est a Transilvaniei. – Din magh. székely.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
secúi (-i), s. m. – Locuitor din SE Trans., de limbă maghiară și de origine necunoscută. – Var. săcui. Mag. székely. – Der. secuiesc, adj. (de secui); secuime, s. f. (comunitate de secui).Sursa: Dicționarul etimologic român SECÚI (cf. magh. székely, germ. Szekler) s. m. Persoană aparținând unei populații rezultate, probabil, din amestecul unor populații turcice, ulterior maghiarizată. Migrând dinspre E, s. s-au alăturat ungurilor în campania de cucerire a C. Panonice (895-896); participând și la cuceririle regilor arpadieni în răsărit, s. s-au așezat, alături de populația românească, în Bihor, apoi pe valea Târnavelor, iar la începutul sec. 13 în marginea estică a Transilvaniei.Sursa: Dicționar enciclopedic secúi s. m., pl. secúi, art. secúiiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită secúĭ, -ĭe s. (ung. Székeiv, d. szék, scaun, sediŭ, rezidentă. Teritoriu lor era împărțit odinioară în 5 ținuturĭ, ĭar azĭ în 2 județe). Ungur din răsăritu Ardealuluĭ, pe lîngă Trotuș (Secuiĭ aŭ fost așezațĭ aicĭ de Vladislav cel Sfînt [1080] ca grănicerĭ p. paza Ardealuluĭ)
Sursa: Dicționaru limbii românești
SECÚI, secui, s. m. Persoană care face parte dintr-o populație maghiarizată, rezultată din amestecul unor populații turcice. – Din magh. székely.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) 