SCUIPĂTÚRĂ, scuipături, s. f. Scuipare; (concr.) scuipat (2). – Scuipa + suf. -ătură.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a scuipătúră s. f., g.-d. art. scuipătúrii; pl. scuipătúriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
scuĭpătúră (vest) și stupitúră (est) f., pl. ĭ. Substanță scuipată: scuĭpăturĭ pe pardoseală. Acțiunea de a scuĭpa o dată sau felu de a scuĭpa: scuĭpătură țigănească.
Sursa: Dicționaru limbii românești
SCUIPĂTÚRĂ, scuipături, s. f. Scuipare; (concr.) scuipat (2). – Scuipa + suf. -ătură.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)