RĂUTÁTE, (2, 3) răutăți, s. f. 1. Caracteristică a omului rău, înclinare spre a face rău altora. ◊ Loc. adv. Cu răutate = în mod răutăcios; cu ironie usturătoare, malițios. 2. (Pop.; mai ales la pl.) Slăbiciune, păcat, defect. 3. (Concr.) Faptă rea. 4. Om rău. [Pr.: -ră-u-] – Rău + suf. -ătate..Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a răutáte f. (d. răŭ). Caracteru omuluĭ răŭ: răutatea oamenilor n´are marginĭ. Malițiozitate, ironie veninoasă: a rîde cu răutate. Faptă rea: a face răutățĭ. Vechĭ. Nenorocire, răŭ: asta nu e mare răutate. A fi capu răutăților, a fi originea saŭ autoru tuturor relelor. – Vechĭ și reutate, răotate (cp. cu cheoloare, greotate, prioteasă), și răime.
Sursa: Dicționaru limbii românești
răutáte (ră-u-) s. f., g.-d. art. răutắții; pl. răutắțiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită răutate f. 1. caracterul celui răutăcios; 2. vorbă sau faptă răutăcioasă: capul tuturor răutăților; 3. malițiozitate. [Formațiune din rău după analogia lui bunătate].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
RĂUTÁTE, (2,3) răutăți s. f. 1. Caracteristică a omului rău, înclinare spre a face rău altora. ◊ Loc. adv. Cu răutate = în mod răutăcios; cu ironie usturătoare, malițios. 2. (Pop.; mai ales la pl.) Slăbiciune, păcat, defect. 3. (Concr.) Faptă rea. 4. Om rău. [Pr.: ră-u-] – Rău + suf. -ătate.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)