Am găsit 12 definiții pentru cuvantul/cuvintele roua:

RÓUĂ s. f. Picături de apă care acoperă dimineața suprafața pământului, obiectele de pe sol, vegetația etc., formate prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă în momentul în care temperatura scade până la punctul la care vaporii ajung la saturație. ◊ (Fiz.) Temperatură de rouă = temperatură la care trebuie răcit, sub presiune constantă, un amestec de vapori și gaze cu conținut constant de vapori, pentru ca, din cauza saturației cu vapori, să apară primele picături de lichid. ◊ Loc. adj. Ca roua = delicat, fraged; curat, pur. Loc. adv. Pe rouă (nescuturată) = dis-de-dimineață. ♦ Compus: roua-cerului = mică plantă erbacee insectivoră, cu flori mici, albe și cu frunze lunguiețe dispuse în rozetă bazală, acoperite de peri care secretă o substanță vâscoasă (Drosera rotundifolia). [Pr.: ro-uă] – Lat. ros, roris.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

róuă s. f. – Apă provenită din condensarea vaporilor din atmosferă, care se depune pe pămînt, pe plante etc. – Var. înv. ro(a)o, ro(a)ă. Mr. aroauă, arao, megl. rauă. Lat. rōs, rōrem (Pușcariu 1477; REW 7374), cf. prov., cat. ros; dar mecanismul de transmitere este discutabil. S-a sugerat o var. *rōlla (Candrea, Éléments, 75), care nu pare justificată. Un *rōs, n., cu rezultatul rom. *rorouă ca ziziuă (Philippide, Principii, 66; Pușcariu 1477; Iordan, Dift., 189) este dubios, dacă se ia în considerație paralelismul cu nosnoi, dosdoi, post(i)poi etc. S-a crezut într-o modificare de decl. rōs, *rǒvem ca bōs, bǒvem (Meyer, Alb. St., IV, 45); sau într-un rezultat *rore (cf. logud. rore, Wagner 112), cu disimilarea celui de-al doilea r (Tiktin; Skok, Arch. Rom., VIII, 158; Graur, BL, III, 51). Nici una dintre explicații nu este suficient de clară. Dacă „la brisure” între cei doi r ar fi o certitudine (cf. prooroc), s-ar putea porni de la *rore*roore*rouri, care, desigur, s-ar fi simțit ca un pl., de unde sing. regresiv rouă. În realitate nici „la brisure” nu ne pare sigură, nici sing. n-ar trebui să fie f.; cf. totuși toate der. acestui cuvînt, care nu pleacă de la rouă, ci postulează un rouri. Der. roura (var. înroura, înroua), vb. (a acoperi cu rouă; a umezi; a burnița), din lat. rōrāre (Pușcariu 1478; Tiktin; Candrea) dacă se admite o „brisure” ror- › roor- (Graur, BL, III, 50), sau mai probabil de la un pl. *rouri, ca hainăînhăinura, cornîncornora, fașeînfășura etc.; rourică, s. f. (firuță, Glyceria fluitans); rouros, adj. (plin de rouă; umed). Cf. rourușcă.
Sursa: Dicționarul etimologic român


róŭă f. fără pl., gen., roŭăĭ (d. lat. ros, róris. Din ros s´a făcut *ro, apoĭ roŭă, ca zi, ziŭă). Picăturĭ de apă care cad din aer și se depun pe pămînt în nopțile senine. (Roŭa se observă maĭ ales în ĭarbă dimineața): pică saŭ cade roŭă. Roŭa ceruluĭ, o plantă insectivoră aĭ căreĭ perĭ glanduloșĭ secretează un cleĭ de care se lipesc insectele, pe al căror corp îl mistuĭe planta încet-încet (drósera rotundifolia). – Vechĭ roáo, roáă, róo și roáŭă, roáoă, róoă, róă (care une-orĭ îs numaĭ variante grafice. Cp. cu noŭa, ziŭa, pe care uniĭ le scriŭ nooa, zioa). Pl. articulat rourele în Ps. Șch. și la Cor.
Sursa: Dicționaru limbii românești

róuă s. f., g.-d. art. róuăi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

rouă f. 1. aburi ce se depun noaptea în formă de picături mici pe corpurile expuse la aer: cade rouă; rouă dulce, miere nelucrată încă de albine și sucul dulce al florilor; roua cerului, mică plantă insectivoră ai cării peri glanduloși secretează o substanță vâscoasă, de care rămân alipite insectele, digerate de celulele frunzelor sale (Drosera rotundifolia); 2. lichid ce picură și ușurează: roua lacrimilor; 3. fig. ce piere sau se trece curând: ca roua trec tinerețele. [Lat. ROS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

RÓUĂ s. f. Picături de apă care acoperă dimineața suprafața pământului, obiectele de pe sol, vegetația etc., formate prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă în momentul în care temperatura scade până la punctul la care vaporii ajung la saturație. ◊ (Fiz.) Temperatură de rouă = temperatură 1a care trebuie răcit, sub presiune constantă, un amestec de vapori și gaze cu conținut constant de vapori, pentru ca, din cauza saturației cu vapori, să apară primele picături de lichid. ◊ Loc. adj. Ca rouă = delicat, fraged; curat, pur. ◊ Loc. adv. Pe rouă (nescuturată) = dis-de-dimineață. Compus: roua-cerului = mică plantă erbacee insectivoră, cu flori mici, albe și cu frunze lunguiețe dispuse în rozetă bazală, acoperite de peri care secretă o substanță vâscoasă (Drosera rotundifolia). [Pr.: ro-uă] – Lat. ros, roris.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

RÓUĂ s. f. Picături de apă care acoperă dimineața suprafața pământului, obiectele de pe sol, vegetația etc., formate prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă în momentul în care temperatura scade până la punctul la care vaporii ajung la saturație. ◊ (Fiz.) Temperatură de rouă = temperatură la care trebuie răcit, sub presiune constantă, un amestec de vapori și gaze cu conținut constant de vapori, pentru ca, din cauza saturației cu vapori, să apară primele picături de lichid. ◊ Loc. adj. Ca roua = delicat, fraged; curat, pur. Loc. adv. Pe rouă (nescuturată) = dis-de-dimineață. ♦ Compus: roua-cerului = mică plantă erbacee insectivoră, cu flori mici, albe și cu frunze lunguiețe dispuse în rozetă bazală, acoperite de peri care secretă o substanță vâscoasă (Drosera rotundifolia). [Pr.: ro-uă] – Lat. ros, roris.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

róuă s. f. – Apă provenită din condensarea vaporilor din atmosferă, care se depune pe pămînt, pe plante etc. – Var. înv. ro(a)o, ro(a)ă. Mr. aroauă, arao, megl. rauă. Lat. rōs, rōrem (Pușcariu 1477; REW 7374), cf. prov., cat. ros; dar mecanismul de transmitere este discutabil. S-a sugerat o var. *rōlla (Candrea, Éléments, 75), care nu pare justificată. Un *rōs, n., cu rezultatul rom. *rorouă ca ziziuă (Philippide, Principii, 66; Pușcariu 1477; Iordan, Dift., 189) este dubios, dacă se ia în considerație paralelismul cu nosnoi, dosdoi, post(i)poi etc. S-a crezut într-o modificare de decl. rōs, *rǒvem ca bōs, bǒvem (Meyer, Alb. St., IV, 45); sau într-un rezultat *rore (cf. logud. rore, Wagner 112), cu disimilarea celui de-al doilea r (Tiktin; Skok, Arch. Rom., VIII, 158; Graur, BL, III, 51). Nici una dintre explicații nu este suficient de clară. Dacă „la brisure” între cei doi r ar fi o certitudine (cf. prooroc), s-ar putea porni de la *rore*roore*rouri, care, desigur, s-ar fi simțit ca un pl., de unde sing. regresiv rouă. În realitate nici „la brisure” nu ne pare sigură, nici sing. n-ar trebui să fie f.; cf. totuși toate der. acestui cuvînt, care nu pleacă de la rouă, ci postulează un rouri. Der. roura (var. înroura, înroua), vb. (a acoperi cu rouă; a umezi; a burnița), din lat. rōrāre (Pușcariu 1478; Tiktin; Candrea) dacă se admite o „brisure” ror- › roor- (Graur, BL, III, 50), sau mai probabil de la un pl. *rouri, ca hainăînhăinura, cornîncornora, fașeînfășura etc.; rourică, s. f. (firuță, Glyceria fluitans); rouros, adj. (plin de rouă; umed). Cf. rourușcă.
Sursa: Dicționarul etimologic român

róŭă f. fără pl., gen., roŭăĭ (d. lat. ros, róris. Din ros s´a făcut *ro, apoĭ roŭă, ca zi, ziŭă). Picăturĭ de apă care cad din aer și se depun pe pămînt în nopțile senine. (Roŭa se observă maĭ ales în ĭarbă dimineața): pică saŭ cade roŭă. Roŭa ceruluĭ, o plantă insectivoră aĭ căreĭ perĭ glanduloșĭ secretează un cleĭ de care se lipesc insectele, pe al căror corp îl mistuĭe planta încet-încet (drósera rotundifolia). – Vechĭ roáo, roáă, róo și roáŭă, roáoă, róoă, róă (care une-orĭ îs numaĭ variante grafice. Cp. cu noŭa, ziŭa, pe care uniĭ le scriŭ nooa, zioa). Pl. articulat rourele în Ps. Șch. și la Cor.
Sursa: Dicționaru limbii românești

róuă s. f., g.-d. art. róuăi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

rouă f. 1. aburi ce se depun noaptea în formă de picături mici pe corpurile expuse la aer: cade rouă; rouă dulce, miere nelucrată încă de albine și sucul dulce al florilor; roua cerului, mică plantă insectivoră ai cării peri glanduloși secretează o substanță vâscoasă, de care rămân alipite insectele, digerate de celulele frunzelor sale (Drosera rotundifolia); 2. lichid ce picură și ușurează: roua lacrimilor; 3. fig. ce piere sau se trece curând: ca roua trec tinerețele. [Lat. ROS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

RÓUĂ s. f. Picături de apă care acoperă dimineața suprafața pământului, obiectele de pe sol, vegetația etc., formate prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă în momentul în care temperatura scade până la punctul la care vaporii ajung la saturație. ◊ (Fiz.) Temperatură de rouă = temperatură 1a care trebuie răcit, sub presiune constantă, un amestec de vapori și gaze cu conținut constant de vapori, pentru ca, din cauza saturației cu vapori, să apară primele picături de lichid. ◊ Loc. adj. Ca rouă = delicat, fraged; curat, pur. ◊ Loc. adv. Pe rouă (nescuturată) = dis-de-dimineață. Compus: roua-cerului = mică plantă erbacee insectivoră, cu flori mici, albe și cu frunze lunguiețe dispuse în rozetă bazală, acoperite de peri care secretă o substanță vâscoasă (Drosera rotundifolia). [Pr.: ro-uă] – Lat. ros, roris.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)