Q s. m. invar. A douăzecea literă a alfabetului limbii române, (consoană) folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional. [Pr.: chiu].Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a Q, q, s.m. invar. [cit. kü / chiu]
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române
q [Pron.: kiu] s. m. / s. n., pl. q / q-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
Q s. m. invar. 1. A douăzecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (oclusivă palatală surdă sau oclusivă velară surdă); se folosește în cuvinte străine, în neologisme cu caracter internațional și în nume proprii. 2. (MAT.) Simbol pentru mulțimea numerelor raționale. 3. (ELT.) Simbol pentru puterea reactivă.Sursa: Dicționar enciclopedic QᾹDJᾹRA (KAJARA), dinastie de origine turkmenă care a domnit în Iran (Persia) între 1729 și 1925. Creată de Ᾱghā Mohammad șah, șef al tribului turkmen Q.
Sursa: Dicționar enciclopedic
QᾹHIRAN, Al ~ v. Cairo.Sursa: Dicționar enciclopedic QᾹMARAN v. Kamarān.Sursa: Dicționar enciclopedic
QῙNᾹ v. Qena.Sursa: Dicționar enciclopedic q m. A șapte-spre-zecea literă a alfabetuluĭ, numită cu din cauză că e urmată totdeauna de ŭ plus a, e, i, o saŭ ŭ. Uniĭ o numesc chĭu, după fr., ceĭa ce e greșit. Romaniĭ pronunțaŭ qua, que, qui, quo, quu ca cŭa, cŭe, cŭi, cŭo, cŭu, ca Italieniĭ azĭ. Pronunțarea kva, kve, kvi, kvo, kvu e germană și slavă (Vezĭ rom. cvartal, cvit). Limba rom. veche l-a prefăcut în ca, ce, ci, cu (ca´n scamă, cerere, ci, *co = că. Exemplu cu cu din quu nu e). Limba rom. noŭă l-a prefăcut în ca saŭ cŭa, che saŭ cŭe, chi, co, cu (calitate, ecŭațiune, chestiune, elocŭent, achizițiune, cotidian. Exemplu cu cu din quu nu e). De oare ce [!] Slaviĭ ortodocșĭ aŭ litera Ч derivată din q latin și de oare ce numaĭ la Românĭ q s´a prefăcut ca sunet în ce, ci, s´ar putea că aci să fie o influență a foneticiĭ româneștĭ. Litera q e proprie alfabetuluĭ latin și e de origine dorică. Greciĭ îl numeaŭ koppa și-l aveaŭ de la Fenicienĭ, de la care aŭ luat cele maĭ multe litere. Sunetu luĭ era ca și k, și la urmă a rămas numaĭ ca cifră (90). Romaniĭ confundaŭ des litera q cu c (k), de care nu diferea pin [!] sunet. De ex., scriaŭ ocvoltod îld. oculto (în decretu senatuluĭ contra bacanaliilor). Alte-orĭ îl scriaŭ fără u: qintus îld. quintus. Dialectu oscic îl prefăcea regular în p, ca: petur, lat. quatuor și rom. patru.
Sursa: Dicționaru limbii românești
Q m. a 17-a literă a alfabetului; figurează numai în vorbe străine.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Q, q, s. m. 1. A douăzecea literă a alfabetului limbii române, folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional. 2. Sunet notat cu această literă. [Pr.: kü. – Pl. și: (1, n.) q-uri].Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)