Am găsit 34 de definiții pentru cuvantul/cuvintele puschea, pe, limba:

LÍMBA2 s. m. arbore african mare, cu lemn gălbui-albicios, cu reflexe mătăsoase, ușor, cu densitate redusă. (< fr. limba)
Sursa: Marele dicționar de neologisme



LIMBÁ1 vb. tr. a descărca o navă parțial sau total, în limburi (5), pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc puțin adânc, reîncărcând-o după aceea; a limba. (< limb)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

LIMBÁ, limbez, vb. I. Tranz. A descărca o navă pentru a-i permite trecerea prin locurile mai puțin adânci și a o reîncărca după ce ea ajunge la o adâncime mai mare. – Din limb.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LIMBÁ vb. I. tr. A descărca o navă pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc puțin adânc, reîncărcând-o după aceea. [< limb3].
Sursa: Dicționar de neologisme

limba, limbez v. t. (vulg.) 1. a practica aniliția sau cuniliția. 2. a linguși, a flata.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

limbá (a ~) vb., ind. prez. 3 limbeáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

LIMBÁ, limbez, vb. I. Tranz. A descărca o navă pentru a-i permite trecerea prin locurile mai puțin adânci și a o reîncărca după ce ea ajunge la o adâncime mai mare. – Din limb.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

límbă (límbi), s. f.1. Organ anatomic. – 2. Limbă, idiom. – 3. (Înv.) Nație, popor. – 4. (Înv.) Informație, știre. – 5. Bucată de pămînt. – 6. Partea interioară a clopotului. – 7. Ac de ceasornic. – 8. Încălțător. – 9. Epiglotă. – 10. Ac de balanță. – 11. Țumburuș (la cataramă). – 12. Lamă de cuțit. – 13. Lamă de spadă sau parte a meliței. – Mr., megl. limbă, istr. limbę. Lat. lingua (Pușcariu 969; Candrea-Dens., 984; REW 5067), cf. it. lingua, prov., sp. lengua, fr. langue, port. lingoa. O var. populară *limba ar fi putut exista încă din lat., cf. sard. limba, it. (limbello), fie ca efect al unei încrucișări cu lambĕre, fie printr-un proces spontan, ca în nebulanegură. Sensul de „națiune” este sl. (Șeineanu, Semasiol., 75; Rosetti, III, 99), dar există și în v. it. Cel de „știre” se folosea înv. (XVII) numai în expresia a prinde limbă. Der. limbareț (var. limbăreț), adj. (guraliv, bîrfitor); limbariță, s. f. (unghișoară; patlagină de apă, Alisma plantago); limbău, adj. (flecar); limburuș, s. n. (omușor), în Banat, Olt. și Trans. de S., cf. ALR, I, 33; limbut, adj. (guraliv), cu suf. participial, prin analogie cu forma ca tăcut, cornut (după Pușcariu 971; Candrea-Dens., 985 și REW 5069; dintr-un lat. linguūtus, cf. calabr. linguto, v. prov., cat. lengut, alb. ljingut „mîncăcios”, care pare să vină din it.); limbuție, s. f. (vorbărie, trăncăneală); limbuți, vb. (a trăncăni); limboată, s. f. (Olt., străin, venetic). – Der. neol. limbaj, s. n., format după fr. langage; linguistică (var. limbistică), s. f.; linguist (înv., limbist), s. m.; lingual, adj., din fr. – Din rom. provine bg. limba „nume de plantă” (Capidan, Raporturile, 49); mag. limba (Edelspacher 18); sb. limba „falcă”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

LIMBĂ elice, pendulă, șubă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

limbă, limbi s. f. 1. (intl.) informator, denunțător. 2. persoană lingușitoare. 3. cuniliție. 4. aniliție. 5. persoană care practică aniliția sau cuniliția.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

límbă f., pl. ĭ (lat. lĭngua și dĭngua, limbă; got. tuggô, engl. tongue, germ. zunge; it. lingua, sard. 1. limba, pv. sp. lengua, fr. langue, pg. lingoa). Partea cărnoasă și mobilă din gura omuluĭ și a multor animale și care e principalu organ al gustuluĭ și al vorbiriĭ (saŭ strigătuluĭ). Idiomă, modu particular de a vorbi al unuĭ popor: limba e tendența [!] spirituluĭ de a preface sunetu articulat în expresiune a cugetăriĭ (Humboldt). Regulele acesteĭ idiome: a respecta limba. Popor, națiune: limbile dușmăneștĭ. (Vechĭ. Pop.). Ceĭa ce seamănă a limbă, ca: limba briceaguluĭ (lamă), a catarameĭ, a clopotuluĭ, a cumpeneĭ, limbă de pămînt (peninsulă saŭ suprafață lungă și îngustă), limbă de pădure, limbă de apă (val care se înalță ca o limbă), limbă de foc (1. flacără lungă, 2. fosfură de idrogen [!] care ĭese din mlaștinĭ și arde singură). Cambulă (pește). Limbă mamă, limbă primitivă din care se derivă altele. Limbă vie, care se vorbește de un popor. Limbă moartă, care nu se maĭ vorbește de un popor (ca latina, greceasca veche ș. a.). Limbă maternă, aceĭa în care cugețĭ și care, pin [!] urmare, a pătruns maĭ adînc în mintea ta (în opoz. cu limbă străină). Limbă păsărească, 1. pe care n´o poțĭ înțelege, 2. argot. A lăsa ceva cu limbă de moarte, a hotărî ceva în momentele morțiĭ. A prinde limbă, a afla pin spionĭ (Vechĭ), a prinde gust de vorbă, a începe a vorbi. A avea mîncărime la (saŭ de) limbă, a vorbi prea mult. A aștepta cu limba scoasă, a aștepta cu mare poftă saŭ curiozitate. A scoate limba de un cot, a fi foarte ostenit. A-țĭ sta o vorbă pe limbă, a fi gata s´o pronunțĭ. Prov. Toată pasărea pe (adică: pin [!]) limba eĭ pere [!], orĭ-ce om pin faptele luĭ cade (sau se înalță). Nume de plante: limba bouluĭ, miruță: limba broașteĭ, limbricariță; limba vecineĭ, năvalnic; limba măriĭ, o erbacee, cruciferă, cu silicule (ibéris umbellata); limba meluluĭ [!], borágine; limba oiĭ, pătlagină; limba peșteluĭ, cu frunze verzĭ albăstruĭ lanceolate, cu florĭ violete, și care crește pin locurĭ nisipoase și umede (státice limónium); limba vrăbiiĭ, erbacee, cu florĭ micĭ verzuĭ și care crește pin cîmpurĭ aride (thymelaea passerina, thymelaea arvensis orĭ stelléra passerina). – Limbile cele maĭ vorbite sînt: chineza 400 de milioane, engleza 200, ruseasca 120, japoneza 90, germana 85, spaniola 70, bengaleza 50, franceza 50, italiana 50, portugheza 38-40, arabica 37.
Sursa: Dicționaru limbii românești

límbă s. f., g.-d. art. límbii; pl. limbi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

limbă f. 1. parte cărnoasă și mobilă din gură, la om și la animale, organul principal al gustului și al vorbirii; 2. graiu particular unei națiuni: limba română; limbă de moarte, ultima voință; limbă moartă, care nu se mai vorbește, în opozițiune cu limbă vie; limbă maternă, aceea a țării unde ne-am născut, în opozițiune cu limbă străină; 3. popor, națiune: limbile dușmane cari vin din răsărit AL. un Sultan dintr’aceia ce domnesc peste vr’o limbă EM.; 4. (învechit) a prinde (lua) limbă, a afla prin spioni: îi porunci a lua limbă unde este Mihaiu BĂLC.; 5. tot ce seamănă cu o limbă: limba briceagului, cataramei, clopotului, cumpenei, lacătului; 6. bucată îngustă de pământ: un deal și o vale și o limbă de pădure; 7. nume de plante: limba boului, plantă acoperită cu peri aspri și țepoși (Anchusa); limba broaștei, limbariță; limba câinelui, arățel; limba cerbului (vacii), navalnic; limba mielului, plantă ale carii flori sunt întrebuințate în contra tusei (Borrago); limba oii, patlagină. [Lat. LINGUA; sensul 3 («Lăudați Domnul toate limbile», Coresi) e o asociațiune logică deopotrivă familiară vechii franceze (cf. Rabelais, I, 10: tous peuples, toutes nations, toutes langues) și vechii slavone (în care ĬẼZYKŬ însemnează totdeodată limbă și popor)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânza etc, lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba- peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni.Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin.Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ◊ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă.Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emisiune pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci.Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete.Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare: într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Ducă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

pe prep.1. Peste, deasupra: pe bolta alburie (Eminescu); cum șade? bolnav în pat? Nu, sănătos, pe pat (Alecsandri). – 2. La, în: sărută fata pe frunte (Sadoveanu); pe gînduri cad (Eminescu). – 3. Peste (indică ideea de repetiție): scrisori pe scrisori (N. Costin). – 4. Indică o relație bidimensională: camera secretarului, mare de vreo trei metri pe patru (Cocea). – 5. Spre, înspre (sens local): ușa se deschidea pe-afară (Fundescu); hai să ne’ntoarcem pe-acasă (Alecsandri). – 6. În (sens temporal): pe o frumoasă zi de vară (Odobescu). – 7. Pînă (sens local și temporal): o sticluță de spițerie plină pe sfert (Bassarabescu). – 8. Pînă la (indică anii neîmpliniți ai vîrstei): una-i de 16 pe 17 (Alecsandri). – 9. Circa, mai mult sau mai puțin (arată aproximația): plecă de acasă pe la răsăritul soarelui (Gane). – 10. Cu, pe timpul (sens temporal): pe toamnă (Ghica). 11. Prin intermediul, cu ajutorul (sens modal): au strîns oaste pe bani (Urechiă); găsește ușa sălii pe pipăite (Caragiale). – 12. Pentru (arată scopul): eu n-am venit pre bătaie, ce pre pace (Neculce); zaharicale pe diseară (Alecsandri); jucau uneori pe cîte-o prăjitură (Bassarabescu). – 13. Contra, împotrivă: ați trimis cu pîră pre Urechiă (Doc. Mold. 1617). – 14. Fiecare (sens distributiv): am un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri); mînca pe zi cîte trei care de pîne (Sbiera). – 15. Formează acuzativul numelor de persoană: aștept pe soră-mea (Alecsandri). – 16. Introduce adv. și locuțiunile adv. (sens expletiv): cum ai ajuns pe aici? (Ispirescu); pe la noi, în provincie (Alecsandri). – Var. (înv.) pre, (Mold.) pi, (Munt., vulg.) pă.Mr., megl. pri, istr. pre. Lat. per (Pușcariu 1293; Candrea-Dens., 1396), cf. alb. për, it. per (calabr. pe), fr. par, sp., port. por. În mod general, reproduce sensurile rom. ale lui per și super; în anumite sensuri, totuși, pare să reproducă ngr. ϰατά. Pentru acuzativul personal, cf. sp. a și Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 351 (explicația lui Gr. Nandriș, Mélanges M. Roques, Paris 1952, III, 1599-65, care se bazează pe sl. na, nu e convingătoare). Întrebuințarea acestui acuzativ nu este generală. Se evită folosirea lui pe cu s. articulat și fără atribut: cunosc omul, cunosc pe om, cunosc pe omul bun, dar niciodată cunosc pe omul. Paralelismul cu sp. nu e întîmplător. Sensul lui prepe folosit pentru a indica acuzativul este, ca și în sp., cel al lui ad lat., ca în multe dintre sensurile 5-11, din același înțeles se explică folosirea lui expletivă, cînd introduce un adv. Comp. presus, adv. (pe deasupra; superior); prejos, adv. (dedesubt, inferior), ambele folosite doar la comparativ; precum, adv. (cum, așa cum). – Cf. peste.
Sursa: Dicționarul etimologic român

pe și (vechĭ) pre prep. (lat. per, it. vsp. per, fr. par, sp. pg por. V. pin 2). 1. Deasupra: paharu e pe masă, șed pe scaun, pe cal (îs călare); mă suĭ pe scaun, pe cal (încalec); dorm pe ĭarbă, merg pe drum, pe apă; scriŭ pe hîrtie, mă spăl pe față, pe cap (V. spăl). Ce era pe el! În ce stare era (de murdărie, de bucurie, de frică). Fig. A trăi pe spinarea altuĭa, a trăi din munca altuĭa. 2. În timpu: pe drum (în timpu călătoriiĭ), pe vremea mea (în timpu tinerețeĭ mele), pe atuncĭ (în timpu de atuncĭ). 3. Pin: îĭ curge sînge pe nas și pe gură, a ĭeșit pe fereastră, merg pe soare, pe lună, pe´ntuneric, pe ger. Fig. (în jurăminte). Jur pe Dumnezeŭ, pe vĭața mea, pe onoarea mea. 4. Pin cutare loc: merg pe aci, pe la dreapta, pe unde e drumu maĭ bun, pe supt [!] apă, pe deasupra, pe dedesupt [!]. 5. Pentru (arătînd timpu): pe mîne [!], pe viitor pe tot-de-a-una, un franc pe zi, opt chilometri pe oră. 6. Pentru, în schimbu: a da un franc pe o carte, a da cinstea pe rușine (V. rușine), a strica orzu pe gîște (în schimbu folosuluĭ pe care ți l-ar aduce gîștele), a da vrabia din mînă pe cĭoara din par (V. cĭoară), a vinde pe aur, a lupta pe vĭață și pe moarte. 7. Cam, aproape: pe la dreapta, pe la ceafă, pe la toacă, pe înserate. 8. După, conform: pe voĭe, pe plac, pe gust, așa se zice pe (fals în !) românește, pe limba românească. 9. Cît, egal cu: pe un sfert, pe jumătate, vînd pe atît, pe acest preț. 10. Asupra, contra (adică: „răpeziți-vă !”): pe eĭ, măĭ Românĭ ! 11. Arată acuzativu: Romaniĭ ĭ-aŭ învins pe Dacĭ și aŭ învins multe alte popoare pe care le-aŭ asimilat. Pe cine nu-l lașĭ să moară, nu te lasă să trăĭeștĭ. (La pronume se pune tot-de-a-una pe la acuzativ, ĭar la substantive nu se pune cînd îs indefinite saŭ articulate: lupu mănîncă oĭ, lupu mănîncă oile, dar: lupu le mănîncă pe oĭ, lupu le mănîncă pe oile cele fără cînĭ [!]). 12. Formează adverbe (saŭ loc. adverbiale) de mod: pe față, pe dos (ca adj. om pe dos, om sucit), pe ascuns, pe furiș, pe jos (pe picĭoare, adică „mergînd”), pe sus (în căruță), l-a luat pe sus (cu forța, l-a dus la arest), pe supt [!] mînă (pe ascuns), pe rînd, pe scurt, pe deplin, pe întrecute, pe sărite, pe furate, pe nedrept. 13. Aritm. Arată o fracțiune: 5/8 („5 pe 8” saŭ „cincĭ optimĭ”, dar o odaĭe 5 pe 8 arată 5 metri în lățime și 8 în lungime). Pe din, în partea din: pe din ăuntru [!], pe din afară, pe din față, pe din dos (orĭ pin ăuntru [!], pe afară, pin față, pin dos). Cînd înseamnă „pe de rost”, se zice numaĭ pe din afară). Pe din doŭă, în jumătate, pe jumătate (împărțind). Pe cît, întru cît, atît cît: pe cît știŭ, pe cît se poate. De pe, începînd de pe la: de pe la toacă, de pe la cîntatu cocoșilor. – În Munt. pop. pă: pă jos, p´afară; în est pi.
Sursa: Dicționaru limbii românești

pe- (est) și pĭetricícă (vest) f., pl. ele. Peatră mică.
Sursa: Dicționaru limbii românești

pe- (est) și pĭetríș (vest) n., pl. urĭ (d. peatră [!]). Petricele [!] aduse de apă și depuse pe malurĭ (prund) saŭ sfărmăturĭ de peatră întrebuințate la șosele, căĭ ferate ș. a.
Sursa: Dicționaru limbii românești

pe- (est) și pĭetróĭ (vest) n., pl. oaĭe (augm. d. peatră [!]). Bolovan, peatră mare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

pe- (est) și pĭetroșél m., pl. (d. pĭatră). Măcăleandru saŭ fesoĭ saŭ altă păsărică (V. cînepar). Un pește mărunt numit și porcușor (cyprinus alburnus). Alt peștișor (umbra Krameri).
Sursa: Dicționaru limbii românești

pe prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pe alócuri (tempo lent)/pe-alócuri (tempo rapid) prep. + adv.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pe aproápe (tempo lent)/pe-aproápe (tempo rapid) prep. + adv.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pe atất/pe atấta (tempo lent)//pe-atất/pe-atấta (tempo rapid) prep. + adv.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pe atúnci/pe atúncea (tempo lent)//pe-atúnci/pe-atúncea (tempo rapid) prep. + adv.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pe prep. servă a exprima: 1. locul asupra căruia stă ceva ori cineva: a ședea pe scaun; 2. locul asupra căruia se mișcă cineva: a încăleca pe cal; 3. partea asupra căreia se face ceva: se spală pe mâini; 4. un spațiu de timp: pe un an; 5. o modalitate: pe față, pe voie; 6. acuzativul la ființe (ca un mijloc de diferențiere de nominativul omonim): leul învinge pe urs. [Lat. PER].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni.Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedat de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin.Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. în legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. în schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă.Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emitere pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci.Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete.Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ◊ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru.... cu prețul..., cu.... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ ( Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (în formule de jurământ) Pe cinstea mea. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PUȘCHEÁ, pușchele, s. f. (Pop.) Veziculă dureroasă localizată pe mucoasa cavității bucale, mai ales pe limbă; pușchineață. ◊ Expr. (Fam.) Pușchea pe limbă(-ți), se spune aceluia care anunță sau prevestește ceva neplăcut, pentru ca prevestirea să nu se împlinească. – Probabil lat. *pustulella (< pustula).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

pușcheá f., pl. ele (lat. pŭstella, pústula și púsula, pústulă, d. pus, puris, puroĭ; pv. postella, sp. postilla). Stomatită aftoasă, beșicuță pe limbă saŭ în alt loc al guriĭ. Pușchea pe limbă-țĭ, expresiune de cĭudă adresată unuĭa care-țĭ prezice ceva răŭ, și de aceĭa tu îĭ doreștĭ o pușchea pe limba luĭ cea rea. – Și pușteá.
Sursa: Dicționaru limbii românești

pușcheá (pop.) s. f., art. pușcheáua, g.-d. art. pușchélei; pl. pușchéle, art. pușchélele
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

PUȘCHEÁ, pușchele, s.f (Pop.) Veziculă dureroasă localizată pe mucoasa cavității bucale, mai ales pe limbă; pușchineață. ◊ Expr. (Fam.) Pușchea pe limbă(-ți), se spune aceluia care anunță sau prevestește ceva neplăcut, pentru ca prevestirea să nu se împlinească. – Probabil lat. *pustulella (< pustulă).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

limba - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul limbă

limbă - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul limbă

limbă - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul limba

limba - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul limba

limba - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul limba

pe - Invariabil - pentru cuvantul pe

pușchea - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul pușchea

pușchea - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul pușchea

limbă - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul limbă