PUP1, pupi, s. m. (Fam. și în limbajul copiilor) Sărut. – Din pupa (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PUP2 interj. v. pu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
PUP2, pupuri, s. n. (Reg.) 1. (În expr.) A ședea (sau a sta, a se pune) pup = a sta ghemuit pe vine. 2. Gheb, cocoașă. 3. Pâine mică, mălai copt în cenușă; turtă, boț. – Magh. pup „gheb”.Sursa: Dicționarul limbii române moderne pup (púpi), s. m. – 1. Boboc, mugure. – 2. Pîine coaptă în spuză. – 3. Zbîrciog (Morchella). – 4. Pistrui, aluniță. – 5. Model de cusătură în cerc. Creație expresivă, var. a lui pop, cf. coc. Der. din sl. pąpū „buric, mugure” (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 299; Byhan 326; Tiktin), cf. bg., rus. pup, sb., cr. pup(a), ar explica numai primul sens. Der. din lat. pŭppa „tîță, mugure” (Pușcariu 1403; REW 6854) nu pare mai convingătoare; coincidențele se explică prin izvorul comun expresiv, cf. ngr. πούπη „cocoașă”, alb. pupë „moț”. Der. pupa, vb. (a săruta; familiar, a obține, a căpăta), cuvînt infantil și familiar, a cărui der. din lat. *pŭppāre „a suge” ‹ pŭppa „sîn” (Pușcariu, Cov. Lit., 1905, 299; Pușcariu 1403; Candrea-Dens., 1475; REW 6854; Pascu, Arhiva, XVI, 1905), cf. it. poppare, pare improbabilă; pupat (var. familiară pupic, pupui), s. n. (sărut); pupăcios (var. pupător), adj. (care sărută mult); pupătură, s. f. (sărut); împupi, vb. (Trans., a încolți, a înmuguri); pupuică, s. f. (vlăstar, puicuță), contaminare a lui pup cu puică; popui, s. n. (Trans., cocoașă), pe care Tiktin și Candrea îl puneau în legătură cu mag. pup; pupăi, vb. (a face ca pupăza; a flecări, a cleveti); pupui, vb. (a șopti). Cf. pop, pupăză.Sursa: Dicționarul etimologic român pup, pupi s. m. (în limbajul copiilor) sărutSursa: Dicționar de argou al limbii române 1) pup m. (sîrb. pupă, „mugur”, pupak, „boboc”, înrudit cu rom. boboc, cocă ș. a.). Ban. Trans. Boboc de floare. Mold. Zbîrcĭog.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) pup, a -á v. tr. (lat. *pŭppare, d. pŭppa, fetiță, păpușă, gurguĭu țîțeĭ; fr. poupard, prunc, vfr. poupe, țîță. V. pupil și pleoapă). Fam. Sărut. Nu maĭ pupĭ (banĭ, chilipiru ș. a.), n´aĭ să maĭ capețĭ (banĭ ș. a.). V. țuc, pap 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pup, -i, s.m. – 1. Boboc de floare. 2. Mugur. – Din ucr. pup (MDA).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
!pup (fam.) s. m., pl. pupiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită pup m. Buc. 1. boboc de floare; 2. Bot. sbârciog. [Rus. PUPŬ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PUPl,pupi, s. m. (Fam. și în limbajul copiilor) Sărut. – Din pupa (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PUP2 interj. v. pu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PUP1, pupi, s. m. (Fam. și în limbajul copiilor) Sărut. – Din pupa (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PUP2 interj. v. pu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
PUP2, pupuri, s. n. (Reg.) 1. (În expr.) A ședea (sau a sta, a se pune) pup = a sta ghemuit pe vine. 2. Gheb, cocoașă. 3. Pâine mică, mălai copt în cenușă; turtă, boț. – Magh. pup „gheb”.Sursa: Dicționarul limbii române moderne pup (púpi), s. m. – 1. Boboc, mugure. – 2. Pîine coaptă în spuză. – 3. Zbîrciog (Morchella). – 4. Pistrui, aluniță. – 5. Model de cusătură în cerc. Creație expresivă, var. a lui pop, cf. coc. Der. din sl. pąpū „buric, mugure” (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 299; Byhan 326; Tiktin), cf. bg., rus. pup, sb., cr. pup(a), ar explica numai primul sens. Der. din lat. pŭppa „tîță, mugure” (Pușcariu 1403; REW 6854) nu pare mai convingătoare; coincidențele se explică prin izvorul comun expresiv, cf. ngr. πούπη „cocoașă”, alb. pupë „moț”. Der. pupa, vb. (a săruta; familiar, a obține, a căpăta), cuvînt infantil și familiar, a cărui der. din lat. *pŭppāre „a suge” ‹ pŭppa „sîn” (Pușcariu, Cov. Lit., 1905, 299; Pușcariu 1403; Candrea-Dens., 1475; REW 6854; Pascu, Arhiva, XVI, 1905), cf. it. poppare, pare improbabilă; pupat (var. familiară pupic, pupui), s. n. (sărut); pupăcios (var. pupător), adj. (care sărută mult); pupătură, s. f. (sărut); împupi, vb. (Trans., a încolți, a înmuguri); pupuică, s. f. (vlăstar, puicuță), contaminare a lui pup cu puică; popui, s. n. (Trans., cocoașă), pe care Tiktin și Candrea îl puneau în legătură cu mag. pup; pupăi, vb. (a face ca pupăza; a flecări, a cleveti); pupui, vb. (a șopti). Cf. pop, pupăză.Sursa: Dicționarul etimologic român pup, pupi s. m. (în limbajul copiilor) sărutSursa: Dicționar de argou al limbii române 1) pup m. (sîrb. pupă, „mugur”, pupak, „boboc”, înrudit cu rom. boboc, cocă ș. a.). Ban. Trans. Boboc de floare. Mold. Zbîrcĭog.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) pup, a -á v. tr. (lat. *pŭppare, d. pŭppa, fetiță, păpușă, gurguĭu țîțeĭ; fr. poupard, prunc, vfr. poupe, țîță. V. pupil și pleoapă). Fam. Sărut. Nu maĭ pupĭ (banĭ, chilipiru ș. a.), n´aĭ să maĭ capețĭ (banĭ ș. a.). V. țuc, pap 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pup, -i, s.m. – 1. Boboc de floare. 2. Mugur. – Din ucr. pup (MDA).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
!pup (fam.) s. m., pl. pupiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
pup m. Buc. 1. boboc de floare; 2. Bot. sbârciog. [Rus. PUPŬ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PUPl,pupi, s. m. (Fam. și în limbajul copiilor) Sărut. – Din pupa (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PUP2 interj. v. pu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
pup - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul pupa
pup - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul pupa