Am găsit 8 definiții pentru cuvantul/cuvintele propriu:

PRÓPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu inițială mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De bază, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



PRÓPRIU, -IE adj. 1. Care aparține cuiva în mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnități, conștiința valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvânt sau un termen) Care redă precis ideea de exprimat. ◊ Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de bază, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].
Sursa: Dicționar de neologisme

PRÓPRIU, -IE adj. 1. care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. 2. caracteristic, particular. 3. care este bun, indicat pentru... 4. (despre cuvinte, stil etc.) care redă exact noțiunea sau ideea ce trebuie exprimată. ♦ ~-zis = de fapt; la drept vorbind. ♦ (despre sensuri) prim, de bază. (< lat. proprius, fr. propre)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

própriu (próprie), adj. – Personal, specific. Fr. propre.Der. impropriu, adj., din fr. impropre; proprietar (var. vulg. propietar), s. m., din fr. propriétaire; prop(r)ietăreasă, s. f. (stăpînă); prop(r)ietate, s. f., din fr. propriéte; improprietate, s. f., din fr. impropriéte; împrop(r)ietări, vb. (a se face proprietar; a da țăranilor proprietăți agricole). Toate var. fără r sînt vulgare.
Sursa: Dicționarul etimologic român

*própriŭ, -ie adj. (lat. proprius). Al fie-căruĭa în parte, personal: fie-care ființă are caracterele sale propriĭ. Care e chear al persoaneĭ: a scrie cu propria sa mînă. Fără nicĭ o schimbare, exact: propriile luĭ vorbe. Convenabil, potrivit, bun: lemn propriŭ la construcțiunĭ, om propriŭ adacerilor. Nume propriŭ, personal (individual), în opoz. cu comun. Înțeles propriŭ, primitiv și natural, în opoz. cu figurat. Cuvînt propriŭ, expresiune proprie, care redă exact ideĭa. Astr. Mișcare proprie, mișcare reală a unuĭ astru, în opoz. cu aparență. Adv. În mod propriŭ: propriŭ vorbind, China propriŭ zisă. – Mulțĭ ignoranțĭ zic propiŭ, precum, din contra, zic proprice îld. propice.
Sursa: Dicționaru limbii românești

própriu [priu pron. priu] (pro-priu) adj. m., art. própriul, pl. próprii, art. própriii (-pri-ii); f. próprie (-pri-e), art. própria (-pri-a), g.-d. art. própriei, pl. próprii, art. própriile (-pri-i-)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

propriu a. 1. ce aparține excluziv cuiva: e propriul său fiu; 2. care poate servi la: teren propriu la zidit; nume propriu, personal sau individual, în opozițiune cu nume comun; sens propriu, literal sau real, în opozițiune cu figurat.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PRÓPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu inițială mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat.(Despre cuvinte, despre termeni) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De bază, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)