PRONÚME, pronume, s. n. 1. (Gram.) Parte de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv. 2. (Prin confuzie) Prenume. – Din lat. pronomen, fr. pronom (după nume).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PRONÚME1 s.n. v. prenume.
Sursa: Dicționar de neologisme
PRONÚME2 s.n. (Gram.) Parte de vorbire care substituie un substantiv sau alt nume. [Cf. lat. pronomen, fr. pronom].
Sursa: Dicționar de neologisme
PRONÚME s. n. parte de vorbire flexibilă care substituie un substantiv. (< lat. pronomen, după fr. pronom)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
pronúme (pronúme), s. n. – 1. Parte de vorbire care ține locul unui substantiv. – 2. Nume (de familie). – Fr. pronom, tratat după paralelismul nom – nume (după opinia neverosimilă a lui Tiktin, rom. ar fi un calc din rus. prozvanie). Cel de al doilea sens este rezultatul unei duble confuzii, a fr. pronom cu prénom, și sensul de „nume de botez” cu cel de „supranume”; pentru care unii puriști recomandă forma prenume, s. n., care se folosește numai pentru prenumele latine.Sursa: Dicționarul etimologic român *pronúme n., pl. tot așa (lat. pronomen, d. pro, pentru, în loc de, și nomen, nume. V. nume). Gram. Cuvînt care ține locu unuĭ nume (unuĭ substantiv), ca: Vezĭ casa ? O văd. Pronumele sînt: personale, demonstrative, posesive, relative și indefinite. V. prenume.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pronúme (parte de vorbire) s. n., art. pronúmele; pl. pronúme, art. pronúmeleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
pronume n. 1. Gram. vorbă ce ține locul unui substantiv: pronume personal, posesiv, demonstrativ; 2. nume de familie1.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PRONÚME, pronume, s. n. 1. (Gram.) Parte de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv. 2. (Prin confuzie) Prenume. – Din lat. pronomen, fr. pronom (după nume).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)