POZIȚIÚNE s. f. v. poziție.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a POZIȚIÚNE s.f. v. poziție.
Sursa: Dicționar de neologisme
*pozițiúne f. (lat. positio, -ónis, d. pónere, pósitum, a pune. V. post 2). Situațiune, modu cum e așezat: pozițiunea unuĭ oraș. Loc, regiune: un castel într´o pozițiune încîntătoare. Teren ocupat de trupe: o pozițiune tare, a recunoaște pozițiunile dușmanuluĭ. Fig. Rang, treaptă, condițiune, funcțiune: pozițiune socială. Situațiune, funcțiune: o pozițiune de 12,000 de francĭ pe an. Muz. La vioară, locu pe care țiĭ degetele pe coarde. (Prima e cea maĭ apropiată de prag, ca a începătorilor. Cele-lalte-s maĭ apropiate de căluș). Proz. Vocală lungă orĭ scurtă pin [!] pozițiune, lungă orĭ scurtă după sunetele care o urmează. A fi în pozițiune să (orĭ de a), a fi în stare, a putea: nu-s în pozițiune să știŭ (orĭ de a ști). A fi în pozițiune (interesantă), a fi gravidă. A-țĭ lua pozițiunea (vorbind de un soldat), a-țĭ lua atitudinea cuvenită prezențeĭ unuĭ superior. Ob. pozíție (rus. poziciĭa). V. teapă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
poziți(un)e f. 1. locul unde un lucru e pus și modul cum e pus: pozițiunea unei case; 2. teren ales de așezat trupe: a ocupa o pozițiune avantajoasă; 3. fig. rang, situațiune în care s’află cineva: pozițiune critică.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
POZIȚIÚNE s. f. v. poziție.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)