Am găsit 8 definiții pentru cuvantul/cuvintele politic:

POLÍTIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acțiune. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. 2. Tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care aparține politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc1. ◊ Drepturi politice = drepturile de participare a cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) = persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în domeniul politicii (I 1). ♦ (Substantivat, n.) Aspect, element politic (II 1), viață politică. 2. Care are sau care exprimă o comportare abilă; dibaci, șiret. – Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



POLÍTIC, -Ă adj. Care aparține politicii, referitor la politică. ♦ Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme; drepturi politice = drepturi referitoare la participarea cetățenilor la viața obștească și la conducerea treburilor societății; economie politică = v. economie. [Cf. fr. politique, lat. politicus, gr. politikos < polis – oraș].
Sursa: Dicționar de neologisme

POLÍTIC, -Ă I. adj. referitor la politică. ♦ nivel ~ = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme; om ~ = cel care își desfășoară activitatea în domeniul politicii (II, 1); drepturi če = drepturi referitoare la participarea cetățenilor la viața obștească și la conducerea treburilor societății II. s. f. 1. activitate a claselor, a grupurilor sociale în raport cu statul, determinată de interesele și de scopurile lor; activitate a organelor puterii și conducerii de stat în domeniul treburilor publice interne și externe. 2. tactică, comportare, abilitate folosită de cineva pentru a-și atinge scopul. (< fr. politique, lat. politicus, gr. politikos, /II/ politike)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

*polític, -ă adj. (vgr. politikós, d. pólis, oraș). Relativ la guvernarea uneĭ țărĭ, la stat: instituțiunĭ, chestiunĭ politice. Care se amestecă în afacerile statuluĭ: om politic. Fig. Fin, șiret, diplomat: fiĭ politic ! Drepturĭ politice, dreptu de a fi funcționar public, de a vota p. parlament ș. a. Economia politică, știința care tratează despre bogăția publică și arta de a o administra. S. m. Om politic: Alexandru Lahovarĭ a fost un ilustru politic. S. f., pl. ĭ. Arta de a guverna statu: politica conservatoare disprețuĭește plebea venală; politica internă și externă. Afacerile statului politica îĭ pasiona pe toțĭ. Fig. Agilitate, fineță [!] în purtare: puțină politică e necesară pentru a ajunge maĭ sus. A face politică, a te amesteca orĭ a te interesa de afacerile statuluĭ (Vechĭ [d. rus. politika], „politeță, ceremonial, etichetă”). Adv. Din punct de vedere politic. În mod politic.
Sursa: Dicționaru limbii românești

polític1 adj. m., pl. polítici; f. polítică, pl. polítice
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

*polític2 s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

politic a. 1. relativ la guvernul unui Stat; 2. care se ocupă cu afaceri publice: om politic; 3. fig. care recurge la ocoluri sau prefăcătorie. ║ m. 1. cel ce cunoaște afacerile publice și guvernul unui Stat: un politic profund; 2. fig. om fin, dibaciu, prefăcut.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

POLÍTIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știința și arta de a guverna un stat; formă de organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea externă a comunităților respective. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. ♦ Suprastructură a sistemului social, incluzând conștiința politică, relațiile politice, instituțiile și organizațiile politice. 2. Tactica, strategia, metodele și mijloacele folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor fixate; ideologia care reflectă această activitate. 3. Fig. Dibăcie, abilitate în atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care aparține politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc1Drepturi politice = drepturile de participare a cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) = persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în domeniul politicii (I 1). ♦ (Substantivat, n.) Aspect, element politic (II 1), viață politică. 2. Care are sau care exprimă o comportare abilă; dibaci, șiret. – Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)