POLEIÁLĂ, poleieli, s. f. 1. Faptul de a polei2; (concr.) strat subțire de metal (prețios) cu care se poleiește2 un obiect. ♦ Foaie subțire de staniol folosită ca ambalaj, mai ales pentru unele articole alimentare. ♦ Fig. Ceea ce încearcă să dea un aspect bun, frumos, valoros unor lucruri lipsite de valoare; strălucire aparentă; lustru, spoială. 2. Cizelare, șlefuire, lustruire a unui obiect sau, fig., a unei opere literare, științifice etc. [Pr.: -le-ia-] – Polei2 + suf. -eală.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
poleĭálă f., pl. ĭelĭ. Substanță care poleĭește, văpsea [!] aurie saŭ argintie. Fig. Lustru, spoĭală, cĭoplire, civilizare: a avea poleĭala lumiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
poleiálă s. f., g.-d. art. poleiélii; pl. poleiéliSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită poleială f. 1. daurire: strălucind de poleieli; 2. fig. lustru, spoială: poleiala lumii.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
POLEIÁLĂ, poleieli, s. f. 1. Faptul de a polei2; (concr.) strat subțire de metal (prețios) cu care se poleiește2 un obiect. ♦ Foaie subțire de staniol folosită ca ambalaj, mai ales pentru unele articole alimentare. ♦ Fig. Ceea ce încearcă să dea un aspect bun, frumos, valoros unor lucruri lipsite de valoare; strălucire aparentă; lustru, spoială. 2. Cizelare, șlefuire, lustruire a unui obiect sau, fig., a unei opere literare, științifice etc. [Pr.: -le-ia-] – Polei2 + suf. -eală.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) 