pláscă f., pl. ște. O plantă erbacee rozacee care crește pin [!] pășunĭ și livezĭ (alchemilla vulgaris). – Se numește și crețișoară.
Sursa: Dicționaru limbii românești
PLÁȘCĂ, plăști, s. f. (Reg.) Un fel de plasă de pescuit, asemănătoare cu prostovolul. – Din sl. plastŭ.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
pláșcă1, plăști, s.f. (reg.) 1. un fel de plasă de pescuit, asemănătoare cu prostovolul. 2. plantă cu frunzele crețe; crețișoară, tășculiță. 3. (înv.) pelerină lungă, mantie, hlamidă; veșmânt lung. 4. (înv.) platoșă. 5. bandaj, pansament; cataplasmă. 6. acoperișul casei. 7. loc în care se păstrează nutrețul pentru vite. 8. obiect care servește la susținerea fagurilor. 9. (înv.) praștie de aruncat pietre.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
pláșcă2, plășci, s.f. (înv.) răsplată, recompensă, dar.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
pláșcă3 s.f. (reg.) trompetă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
pláșcă (plắști), s. f. – 1. Mantie, veșmînt lung. – 2. (Trans., Olt.) Plasă, fileu de pescuit. – 3. Plantă (Alchemilla vulgaris). – Var. înv. pleașcă. Sl. plaštĭ „mantie” (Cihac, II, 261; Conev 83), cf. sb., cr. plašt, slov. plašč, pol. plaszcz, rus. plaštĭ. Sensul 2 arată că în rom. s-a simțit ca un diminutiv al lui plasă. – Der. plășcar, s. m. (Olt., pescar); împlășca, vb. (a pune o haină pe umeri, a purta).Sursa: Dicționarul etimologic român 1) pláșcă f., pl. ăștĭ și ășcĭ (vsl. plaštĭ). Vechĭ. Mantie.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) pláșcă f., pl. ășĭ și ășcĭ (d. plasă). Olt. Plasă de prins pește.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pláșcă (reg.) s. f., g.-d. art. plắștii; pl. plăștiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită plașcă f. 1. plasă de pește; 2. Bot. crețișoare; plașca ciobanului, tășculiță. [Slav. PLAȘTĬ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PLÁȘCĂ, plăști, s. f. (Reg.) Un fel de plasă de pescuit, asemănătoare cu prostovolul. – Din sl. plastŭ.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PLÁȘCĂ, plăști, s. f. (Reg.) Un fel de plasă de pescuit, asemănătoare cu prostovolul. – Din sl. plastŭ.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a pláșcă1, plăști, s.f. (reg.) 1. un fel de plasă de pescuit, asemănătoare cu prostovolul. 2. plantă cu frunzele crețe; crețișoară, tășculiță. 3. (înv.) pelerină lungă, mantie, hlamidă; veșmânt lung. 4. (înv.) platoșă. 5. bandaj, pansament; cataplasmă. 6. acoperișul casei. 7. loc în care se păstrează nutrețul pentru vite. 8. obiect care servește la susținerea fagurilor. 9. (înv.) praștie de aruncat pietre.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
pláșcă2, plășci, s.f. (înv.) răsplată, recompensă, dar.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
pláșcă3 s.f. (reg.) trompetă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
pláșcă (plắști), s. f. – 1. Mantie, veșmînt lung. – 2. (Trans., Olt.) Plasă, fileu de pescuit. – 3. Plantă (Alchemilla vulgaris). – Var. înv. pleașcă. Sl. plaštĭ „mantie” (Cihac, II, 261; Conev 83), cf. sb., cr. plašt, slov. plašč, pol. plaszcz, rus. plaštĭ. Sensul 2 arată că în rom. s-a simțit ca un diminutiv al lui plasă. – Der. plășcar, s. m. (Olt., pescar); împlășca, vb. (a pune o haină pe umeri, a purta).Sursa: Dicționarul etimologic român 1) pláșcă f., pl. ăștĭ și ășcĭ (vsl. plaštĭ). Vechĭ. Mantie.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) pláșcă f., pl. ășĭ și ășcĭ (d. plasă). Olt. Plasă de prins pește.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pláșcă (reg.) s. f., g.-d. art. plắștii; pl. plăștiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită plașcă f. 1. plasă de pește; 2. Bot. crețișoare; plașca ciobanului, tășculiță. [Slav. PLAȘTĬ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PLÁȘCĂ, plăști, s. f. (Reg.) Un fel de plasă de pescuit, asemănătoare cu prostovolul. – Din sl. plastŭ.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)