PIPĂÍT1 s. n. Faptul de a (se) pipăi. ♦ Unul dintre simțuri, cu ajutorul căruia, atingând corpurile cu suprafața sensibilă a pielii, luăm cunoștință de calitățile lor palpabile (formă, consistență, umiditate etc.). – V. pipăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PIPĂÍT2, -Ă, pipăiți, -te, adj. (Astăzi rar) Palpabil; evident; concret, material. – V. pipăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
pipăít n. Acțiunea de a pipăi. Simțu pin [!] care constatăm dacă un corp e solid, aspru, lichid, moale, cald, rece ș. a., pentru care lucru ne servim maĭ ales de vîrfu degetelor.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pipăít s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită pipăit n. simțul care ne face cunoscut prin atingere forma si starea exterioară a corpurilor: cu pipăitul deosebim ce e aspru sau neted, cald sau rece, solid sau lichid.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PIPĂIT1 s. n. Faptul de a (se) pipăi. ♦ Unul dintre simțuri, cu ajutorul căruia, atingând corpurile cu suprafața sensibilă a pielii, luăm cunoștință de calitățile lor palpabile (formă, consistență, umiditate etc.). – V. pipăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PIPĂÍT2, -Ă, pipăiți, -te, adj. (Astăzi rar) Palpabil; evident; concret, material. – V. pipăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
Forme flexionare:
pipăit - Verb, Participiu pasiv - pentru cuvantul pipăi