PANDÚR, panduri, s. m. 1. Soldat dintr-un corp de oaste habsburgică din sec. XVIII. 2. Soldat din oastea muntenească neregulată de la începutul sec. XIX. ♦ Spec. Soldat din oastea lui Tudor Vladimirescu. ♦ Ostaș în serviciul poliției după desființarea vechii miliții naționale. 3. (Înv. și pop.) Haiduc. – Din scr. pandur, magh. pandúr.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a pandúr (pandúri), s. m. – (Înv.) Soldat de infanterie. Mag. pandúr (Cihac, 519), din sb., cr., slov. pandur „gardă” < sl. pądarĭ, cf. pîndar.Sursa: Dicționarul etimologic român
pandúr m. (ung. pandúr, arcaș, zbir; ceh. pandur, pedestraș; sîrb. pandur, ușier, aprod, păzitor, poate înrudit cu vsl. pondarĭ, pîndar). Pedestraș din vechime (la Ungurĭ, în armata luĭ Tudor Vladimirescu ș. a.). Fig. Om robust și gata de luptă. V. haĭduc.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pandúr s. m., pl. pandúriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită pandur m. od. 1. pedestru sau dorobanț ungur: panduri Bănești; 2. pl. oștire națională formată peste Olt de Tudor Vladimirescu; 3. hoț de codru: tot voinici aleși panduri, tâlhari neaoși de păduri PANN. [Ung. PANDÚR, arcaș, sbir].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a