Am găsit 33 de definiții pentru cuvantul/cuvintele odor:

ODÓR1, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaier. (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din scr. odor „pradă”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



ODÓR2, odoruri, s. n. (Înv.) Miros, mireasmă, parfum. [Var.: odoáre s. f.] – Din lat. odor, it. odore, fr. odeur.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

odór (odoáre), s. n.1. Giuvaer, bijuterie, podoabă. – 2. Podoabe liturgice, argint lucrat. – 3. Comoară, dragoste (termen de alinare). Sb., cr. odora „pradă” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 225).
Sursa: Dicționarul etimologic român

odór (persoană iubită) s. m., pl. odori
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine

odór n., pl. oare (sîrb. odora, pradă, veșminte, armătură, d. vsl. o-drati, a zmulge, a lua, drati, a despica, a sfîșia, ca și it. roba, fr. robe, veșmînt, d. vgerm. roub, ngerm. raub, jaf, pradă. V. dîră). Lucru prețios, maĭ ales vorbind de cele ce servesc la oficiu bisericesc (ca: crucĭ, potire, cădelnițe ș. a.). Fig. Ființă foarte prețioasă și iubită: un odor de nevastă, de copil. Copil (des iron.): ĭacată ce pozne face odoru tăŭ! – Și hodór. V. podoabă, sculă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

odór, odoare, odoară, s.n. – 1. Lucru de preț: „Șepte cară de odoară” (Bârlea 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine și pânzături (odoarele se țin pă rudă): „Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Și odoară multe-aș fa” (Papahagi 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret (Antologie 1980; Memoria 2001). 4. Copil („neprețuit ca o comoară”): „Mama îngrijorată de viața odorului său...” (A. Radu: cf. Memoria 2004-bis: 1241). – Din srb. odor „pradă de război„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

odór1 (obiect de preț) s. n., pl. odoáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

odór2 (miros) (înv.) s. n., pl. odóruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

odor n. 1. veșminte ornate și celelalte obiecte sacre: odoare sfinte bisericești; 2. fig. lucru scump, sculă: să-i dee împărăția întreagă pentru asemenea odoare CR. flori, odoare a primăverii AL.; 3. giuvaer: acum pricep ce odor de femeie am dobândit ISP.; 4. ființă iubită: o vin, odorul meu nespus ! EM.; 5. copil: tot omul și-a sărutat odoru AL. [Serb. ODORA, veșminte, armură].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ODÓR1, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaer. ♦ (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din sb. odor „pradă”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ODÓR2, odoruri, s. n. (Înv.) Miros, mireasmă, parfum. [Var.: odoáre s. f.] -Din lat. odor, it. odore, fr. odeur.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ODÓR1, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaier. (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din scr. odor „pradă”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ODÓR2, odoruri, s. n. (Înv.) Miros, mireasmă, parfum. [Var.: odoáre s. f.] – Din lat. odor, it. odore, fr. odeur.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

odór (odoáre), s. n.1. Giuvaer, bijuterie, podoabă. – 2. Podoabe liturgice, argint lucrat. – 3. Comoară, dragoste (termen de alinare). Sb., cr. odora „pradă” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 225).
Sursa: Dicționarul etimologic român

odór (persoană iubită) s. m., pl. odori
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine

odór n., pl. oare (sîrb. odora, pradă, veșminte, armătură, d. vsl. o-drati, a zmulge, a lua, drati, a despica, a sfîșia, ca și it. roba, fr. robe, veșmînt, d. vgerm. roub, ngerm. raub, jaf, pradă. V. dîră). Lucru prețios, maĭ ales vorbind de cele ce servesc la oficiu bisericesc (ca: crucĭ, potire, cădelnițe ș. a.). Fig. Ființă foarte prețioasă și iubită: un odor de nevastă, de copil. Copil (des iron.): ĭacată ce pozne face odoru tăŭ! – Și hodór. V. podoabă, sculă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

odór, odoare, odoară, s.n. – 1. Lucru de preț: „Șepte cară de odoară” (Bârlea 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine și pânzături (odoarele se țin pă rudă): „Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Și odoară multe-aș fa” (Papahagi 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret (Antologie 1980; Memoria 2001). 4. Copil („neprețuit ca o comoară”): „Mama îngrijorată de viața odorului său...” (A. Radu: cf. Memoria 2004-bis: 1241). – Din srb. odor „pradă de război„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

odór1 (obiect de preț) s. n., pl. odoáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

odór2 (miros) (înv.) s. n., pl. odóruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

odor n. 1. veșminte ornate și celelalte obiecte sacre: odoare sfinte bisericești; 2. fig. lucru scump, sculă: să-i dee împărăția întreagă pentru asemenea odoare CR. flori, odoare a primăverii AL.; 3. giuvaer: acum pricep ce odor de femeie am dobândit ISP.; 4. ființă iubită: o vin, odorul meu nespus ! EM.; 5. copil: tot omul și-a sărutat odoru AL. [Serb. ODORA, veșminte, armură].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ODÓR1, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaer. ♦ (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din sb. odor „pradă”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ODÓR2, odoruri, s. n. (Înv.) Miros, mireasmă, parfum. [Var.: odoáre s. f.] -Din lat. odor, it. odore, fr. odeur.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ODÓR1, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaier. (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din scr. odor „pradă”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ODÓR2, odoruri, s. n. (Înv.) Miros, mireasmă, parfum. [Var.: odoáre s. f.] – Din lat. odor, it. odore, fr. odeur.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

odór (odoáre), s. n.1. Giuvaer, bijuterie, podoabă. – 2. Podoabe liturgice, argint lucrat. – 3. Comoară, dragoste (termen de alinare). Sb., cr. odora „pradă” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 225).
Sursa: Dicționarul etimologic român

odór (persoană iubită) s. m., pl. odori
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine

odór n., pl. oare (sîrb. odora, pradă, veșminte, armătură, d. vsl. o-drati, a zmulge, a lua, drati, a despica, a sfîșia, ca și it. roba, fr. robe, veșmînt, d. vgerm. roub, ngerm. raub, jaf, pradă. V. dîră). Lucru prețios, maĭ ales vorbind de cele ce servesc la oficiu bisericesc (ca: crucĭ, potire, cădelnițe ș. a.). Fig. Ființă foarte prețioasă și iubită: un odor de nevastă, de copil. Copil (des iron.): ĭacată ce pozne face odoru tăŭ! – Și hodór. V. podoabă, sculă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

odór, odoare, odoară, s.n. – 1. Lucru de preț: „Șepte cară de odoară” (Bârlea 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine și pânzături (odoarele se țin pă rudă): „Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Și odoară multe-aș fa” (Papahagi 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret (Antologie 1980; Memoria 2001). 4. Copil („neprețuit ca o comoară”): „Mama îngrijorată de viața odorului său...” (A. Radu: cf. Memoria 2004-bis: 1241). – Din srb. odor „pradă de război„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

odór1 (obiect de preț) s. n., pl. odoáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

odór2 (miros) (înv.) s. n., pl. odóruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

odor n. 1. veșminte ornate și celelalte obiecte sacre: odoare sfinte bisericești; 2. fig. lucru scump, sculă: să-i dee împărăția întreagă pentru asemenea odoare CR. flori, odoare a primăverii AL.; 3. giuvaer: acum pricep ce odor de femeie am dobândit ISP.; 4. ființă iubită: o vin, odorul meu nespus ! EM.; 5. copil: tot omul și-a sărutat odoru AL. [Serb. ODORA, veșminte, armură].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ODÓR1, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaer. ♦ (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din sb. odor „pradă”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ODÓR2, odoruri, s. n. (Înv.) Miros, mireasmă, parfum. [Var.: odoáre s. f.] -Din lat. odor, it. odore, fr. odeur.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)