OCURÉNȚĂ, ocurențe, s. f. 1. (Rar) Împrejurare, circumstanță, întâmplare, conjunctură. 2. Prezență a unei unități lingvistice într-un text. 3. Mod de prezentare a unui mineral sau a unei roci într-un zăcământ. – Din fr. occurrence.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a OCURÉNȚĂ s.f. Întâlnire, apariție, circumstanță întâmplătoare. ♦ (Lingv.) Cuvânt dintr-un text (care apare într-o anumită formă flexionară). ♦ Fel în care se prezintă o rocă sau un mineral într-un zăcământ. [< fr. occurence, it. occorenza < lat. occurens – care întâmpină].
Sursa: Dicționar de neologisme
OCURÉNȚĂ s. f. 1. apariție, circumstanță întâmplătoare. 2. (lingv.) prezența unui cuvânt într-un text. 3. fel în care se prezintă o rocă sau un mineral într-un zăcământ. (< fr., /2/ engl. occurrence)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
*ocurénță f., pl. e (fr. occurrence, d. occurent, lat. occúrrens, -éntis, care-țĭ ĭese înainte. V. concurență). Conjunctură, concurs de împrejurărĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ocurénță s. f., g.-d. art. ocurénței; pl. ocurénțeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită OCURÉNȚĂ, ocurențe, s. f. 1. (Rar) Împrejurare, circumstanță, întâmplare, conjunctură. 2. Prezență a unei unități lingvistice într-un text. 3. Mod de prezentare a unui mineral sau a unei roci într-un zăcământ. – Din fr. occurrence.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
ocurenta - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul ocurent
ocurentă - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul ocurent