ociná, ocinéz, vb. I (înv.) a moșteni, a dobândi, a stăpâni; și ociní.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
ÓCINĂ, ocini, s. f. (Înv. și pop.) Bucată de pământ moștenită; moștenire, proprietate. – Din sl. otĩcina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
ócină (ócine), s. f. – Patrimoniu, moștenire. Sl. otičina (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 233), cf. oteț. – Sec. XVI, înv., ca și toate der. – Der. ocinaș, s. m. (moștenitor, proprietar rural); ocina, vb. (a moșteni); ocinătoare, s. f. (înv., teren); ocinător, s. m. (înv., proprietar).Sursa: Dicționarul etimologic român ócină f., pl. e și i (v.sl. očina, din otĭčina, patrimoniŭ, patrie, otĭčinŭ, părintesc, otĭcĭ, otecĭ, otecŭ, tată). Vechĭ. Moștenire. Moșie părintească inalienabilă (baștină): ocinele boĭereștĭ și mînăstireștĭ eraŭ scutite de bir și angarale și se numeaŭ și „moșiĭ ohabnice”. Patrie. – Și ócenă. V. ohabă și feud.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ócină (înv., pop.) s. f., g.-d. art. ócinii; pl. óciniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită òcină f. o parte din moșie [Slav. OTĬČINA, patrimoniu, din OTEȚŬ, tată].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ÓCINĂ, ocini, s. f. (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova.) Bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. ♦ P. ext. Loc de baștină. – Din sl. otĭcina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
ÓCINĂ, ocini, s. f. (Înv. și pop.) Bucată de pământ moștenită; moștenire, proprietate. – Din sl. otĩcina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ócină (ócine), s. f. – Patrimoniu, moștenire. Sl. otičina (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 233), cf. oteț. – Sec. XVI, înv., ca și toate der. – Der. ocinaș, s. m. (moștenitor, proprietar rural); ocina, vb. (a moșteni); ocinătoare, s. f. (înv., teren); ocinător, s. m. (înv., proprietar).Sursa: Dicționarul etimologic român ócină f., pl. e și i (v.sl. očina, din otĭčina, patrimoniŭ, patrie, otĭčinŭ, părintesc, otĭcĭ, otecĭ, otecŭ, tată). Vechĭ. Moștenire. Moșie părintească inalienabilă (baștină): ocinele boĭereștĭ și mînăstireștĭ eraŭ scutite de bir și angarale și se numeaŭ și „moșiĭ ohabnice”. Patrie. – Și ócenă. V. ohabă și feud.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ócină (înv., pop.) s. f., g.-d. art. ócinii; pl. óciniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită òcină f. o parte din moșie [Slav. OTĬČINA, patrimoniu, din OTEȚŬ, tată].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ÓCINĂ, ocini, s. f. (În Evul Mediu, în Țara Românească și Moldova.) Bucată de pământ stăpânită cu drept ereditar. ♦ P. ext. Loc de baștină. – Din sl. otĭcina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)