Am găsit 9 definiții pentru cuvantul/cuvintele obiect:

OBIÉCT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. ◊ Obiect al muncii = lucru sau complex de lucruri asupra cărora acționează omul în cadrul procesului de producție, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potrivit nevoilor sale. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului. ◊ Loc. adj. și adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagații inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce se află în afara eului; lucru care afectează simțurile noastre sau asupra căruia se îndreaptă gândirea noastră. ♦ Conținutul asupra căruia se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, țintă, țel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



OBIÉCT s.n. 1. Lucru; tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri; (spec.) tot ceea ce se înfățișează vederii. 2. Tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului. ♦ Tot ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline; disciplină de studiu. 3. Țintă, scop, țel. 4. Complement (direct sau indirect). [Pron. o-biect. / < lat. obiectum, cf. fr. objet].
Sursa: Dicționar de neologisme

obiéct (-biect) s. n., pl. obiécte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

OBIÉCT s. n. 1. lucru, tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri. ~ de inventar = mijloc de muncă de uz curent, parte din mijloacele circulante ale unei întreprinderi. 2. (ec.) ~ ul muncii = lucru asupra căruia acționează omul pentru a-l modifica potrivit nevoilor sale. 3. tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului; ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline. 4. (fil.) realitatea exterioară subiectului (1); (spec.) ceea ce este dat în cunoaștere, conținutul obiectiv al cunoștințelor subiectului. 5. (fig.) țintă, scop, țel. 6. complement (direct sau indirect). (< lat. obiectum, germ. Objekt)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

obiéct (obiécte), s. n. – Lucru. Lat. obiectum (sec. XIX). – Der. (din fr.) obiecta, vb.; obiectiv, s. n.; obiectiva, vb.; obiectivitate, s. f.; obiecți(un)e, s. f.
Sursa: Dicționarul etimologic român

OBIÉCT (‹ lat.) s. n. 1. Orice corp solid, de obicei prelucrat, folosit în diverse împrejurări; lucru (1). ◊ (CONT.) Obiecte de inventar = bunuri de valoare mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau cele cu o durată mai mică de un an, independent de valoarea lor, precum și bunurile asimilate acestora (de ex. echipamentele de protecție și de lucru, mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, aparatele de măsură și control etc.). 2. Ceea ce formează materia unei discipline; disciplină de studiu. 3. (FILOZ.) Ceea ce există în afara subiectului, adică în afara omului ca ființă activă și conștientă, independent de el, și este modificat prin activitatea lui practică. ♦ Spec. (În gnoseologie) Conținutul spre care se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut (în opoziție cu subiectul cunoscător). 3. 4. (PSIH., la S. Freud) Un lucru, o persoană, o aparte a unei persoane (ex. sânul matern), reale sau fantasmatice, în care și prin care o pulsiune a subiectului caută să-și atingă scopul; o persoană, o entitate, un ideal cu care subiectul ca totalitate intră în relație (obiectuală) și pentru care el simte iubire sau ură. 5. Fig. Țintășcop, țel. 6. (LINGV.) O. direct = complement direct. ◊ O. indirect = complement indirect.
Sursa: Dicționar enciclopedic

*obĭéct n., pl. e (mlat. objectum, s. n. d. objicere, ob-jectum, a arunca înainte. V. abject, pro- și sub-ĭéct, trec). Lucru, ceĭa ce se vede saŭ se simte: pe masă eraŭ măĭ [!] multe obĭecte, acolo nu eraŭ nicĭ obĭectele de prima necesitate. Fig. Ceĭa ce preocupă spiritu, scop, materie de lucrat, de studiat: medicina e obĭectu studiilor luĭ, obĭectu medicineĭ e conservarea sănătățiĭ. Subĭect, cauză: acest om e un obĭect de rîs, e obĭectu invidiiĭ lor. Fil. Ceĭa ce e afară din suflet (în opoz. cu subĭect). Gram. Complement drept, cuvînt la acuzativ (în opoz. cu subĭect).
Sursa: Dicționaru limbii românești

obiect n. 1. ceeace se oferă simțurilor și mai ales vederii: obiecte plăcute; 2. fig. tot ce se prezintă spiritului: obiectul cercetărilor noastre; 3. Filoz. tot ce e în afară de suflet, în opozițiune cu subiect; 4. lucru nedeterminat: obiect de puțină valoare; 5. tot ce servă de materie unei științe sau arte ori conversațiunii; 6. cauza unui sentiment, a unei acțiuni: obiect de compătimire, obiectul invidiei sale; 7. scop propus: a avea de obiect; 8. Gram. ființa asupra căreia trece acțiunea.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

OBIÉCT, obiecte, s. n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, care are o anumită întrebuințare. Obiect de inventar = tot ceea ce este sau poate fi inventariat. 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată gândirea, activitatea intelectuală a omului, ◊ Loc. adj. și adv. La obiect = (despre discursuri, expuneri etc.) în temă, fără divagații inutile. ♦ (Fil.) Ceea ce există în afara eului, a omului ca ființă activă și conștientă, independent de el și este modificat prin activitatea lui. ♦ Conținutul asupra căruia se îndreaptă cunoașterea; ceea ce este cunoscut. 3. Ceea ce formează materia unei discipline, disciplină de studiu; materie. 4. Scop, țintă, țel; obiectiv. 5. (Gram.; în sintagmele) Obiect direct = complement direct. Obiect indirect = complement indirect. – Din lat. obiectum, germ. Objekt.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)