MĂRGEÁ, -ÍCĂ, mărgele, s. f. 1. Boabă (mică) de sticlă, de piatră etc., de forme și culori diferite (înșirată pe ață, cusută pe un veșmânt etc.), folosită ca podoabă; (la pl.) șirag format din asemenea obiecte. 2. (La pl.) Protuberanțe ale pielii de pe capul și gâtul curcanului. 3. (În forma mărgică) Numele dat mai multor plante erbacee din familia gramineelor, cu flori mici, dispuse câte una sau două în vârful unor spiculețe (Melica). – Din lat. margella. – Mărgică: cu schimbare de suf.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a mărgeá (mărgéle), s. f. – Boabă de sticlă, mărgică. – Mr., megl. mărdzeauă. Lat. margĕlla (Densusianu, Hlr., 200; Pușcariu 1029; Candrea-Dens., 1029; Candrea-Dens., 1052; REW 5353; cf. Rosetti, I, 69 și II, 68). Mai puțin probabilă der. din gr. μαργέλλιον (Cihac, II, 673) sau μάργαρον (Rohlfs, EWUG, 1330). – Der. mărgică, s. f. (bobiță de sticlă; plantă, Melica nutans; cioplitură, șanț pentru asamblarea lemnelor unei plute); mărgelușe, s. f. (mărgea; plantă, Lithospermum arvense); mărgelat, adj. (împodobit cu mărgele); mărgelată, adj. (oaie cu excrescențe cornoase pe gît); mărgelare, s. f. (îmbinare, șanț).Sursa: Dicționarul etimologic român
mărgea, mărgele s. f. (er.) clitoris.Sursa: Dicționar de argou al limbii române mărgeá și (est) -gícă f., pl. ele (lat. margélla, mărgean). Boabă sau bobiță de mărgăritar, de mărgean, de sidef, de sticlă saŭ de alt-ceva găurită și înșirată pe un fir împreună cu altele. Dințĭ va mărgelele (saŭ ca hurmuzu), dințĭ ca mărgăritarele, albĭ și frumoșĭ. (De aicĭ se vede că „mărgele” se zicea la început numaĭ celor albe).
Sursa: Dicționaru limbii românești
mărgeá/mărgícă2 (perlă) s. f., art. mărgeáua/mărgíca, g.-d. art. mărgélei; pl. mărgéle, art. mărgéleleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită mărgea f. 1. boabă de mărgean, mărgăritar de sticlă servind ca podoabă la gât: salbă de mărgele; 2. Tr. clocoței. [Lat. VUlg. MARGELLA = MARGARITA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
MĂRGEÁ, -ÍCĂ, mărgele, s. f. 1. Boabă (mică) de sticlă, de piatră etc., de forme și culori diferite (înșirată pe ață, cusută pe un veșmânt etc.), folosită ca podoabă; (la pl.) șirag format din asemenea obiecte. 2. (La pl.) Protuberanțe ale pielii de pe capul și gâtul curcanului. 3. (În forma mărgică) Nume dat mai multor plante erbacee din familia gramineelor, cu flori mici, dispuse câte una sau două în vârful unor spiculețe (Melica). – Din lat. margella. – Mărgică: cu schimbare de suf.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)