Am găsit 33 de definiții pentru cuvantul/cuvintele mot:

mot- Rădăcină expresivă care arată ideea de „măciulie” sau de „obiect rotund” în general. Creație spontană, cf. bot.Der. motan, s. m. (pisoi, cotoi), pentru al cărui semantism cf. sp. morro (de la mîță, după Cihac, II, 204; de la un lat. *maritanŭs, după Crețu 338; imitator al glasului pisicii, după Tiktin; de la motoc cu schimb de suf., după Candrea și Scriban); motîntan (var. motîntoc), s. m. (nătăfleț); motoc, s. m. (motan), pe care Cihac, II, 189 îl confundă cu motcă, cf. cotoc (după Iordan, Dift., 214 și Scriban, din rut., rus. motok, dim. de la mot „fuior”); motocel, s. m. (pisoi; minge, moț; plantă); moțochină, s. f. (baros, ciocan); moțochinos, adj. (căpățînos); motocol, s. n. (Bucov., minge); mototol, s. n. (minge; ghemotoc; nătăfleț); mototoli, vb. (a boți, a cocoloși); motofleașcă, s. f. (Arg., gură, plisc); motolog, s. m. (tont, nătăfleț); motoflete, s. m. (tont, nătărău); motoșcă (var. motoașcă, motîlcă, modîlcă), s. f. (minge,; umflătură), ultimele var., probabil prin încrucișare cu gîlcă; motroașcă, s. f. (Trans., umflătură); motroc, s. m. (Trans., prost): motrună, s. f. (Mold., femeie încotoșmănată, varietate de pere și de prune), pe care Scriban îl leagă în mod echivoc de lat. matrona; motocoși, vb. (Trans., a boți, a răvăși, a perturba); motroși (var. mitroși, mătrăși), vb. (a zvîrli în dezordine; a se strica; a șterpeli, a fura). Legăturile încercate între aceste cuvinte și termeni străini nu sînt concludente: mototol, legat de sl. motati sę „ a se agita” (Cihac, II, 189) sau motati „a depăna” (Tiktin); motîlcă, cu bg. motaja „a depăna” (Conev 97). Pentru motîlcă, cf. motîrcă, metearcă. Cf. moț, moacă, morman, mozoc, mont.
Sursa: Dicționarul etimologic român

MOȚ1, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară, ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe.] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


MOȚ2, MOÁȚĂ, moți, moațe, s. m. și f. Român din Munții Apuseni; moțogan. – Cf. moț1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

moț (moáțe), s. n. – Vîrf, smoc, panaș. – Var. (pl.) moțuri. Creație expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boț față de bot. Intenția expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”, cf. moțăi, bîț, fîț. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, ț s-ar explica prin pl. moți, care nu apare). Der. moța, vb. (a da formă de vîrf); moțat, adj. (cu moț; încrezut, fudul); moțoc, s. n. (vîrf, conci, nod de păr); moțochină, s. f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moțăi, vb. (a da din cap, a mișca din cap; a dormita), a cărui relație cu moț apare evident (Tiktin; Candrea); moțăială, s. f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolență); moțăilă, s. m. (somnoros); moțăitură, s. f. (picoteală); muțuțui, s. m. (Banat, creștet, vîrf); muțuțuiat, adj. (Banat, clonțos, țuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-.
Sursa: Dicționarul etimologic român

moț n., pl. urĭ (cp. cu it. mazzo, buchet, și cu rom. boț și hoț. Există și bg. moč ?). Creastă de pene, cĭuf de pene saŭ de păr, cum are păunu, cĭocîrlanu saŭ cum îșĭ lasă uniĭ oamenĭ. Fig. A fi cu moț, a avea mare îndrăzneală, marĭ pretențiunĭ, tupeŭ. Moțu curcanuluĭ, o plantă erbacee poligonace ornamentală originară din India (polýgonum orientale). V. gîță.
Sursa: Dicționaru limbii românești

moț1 (persoană) s. m., pl. moți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț2 (șuviță de păr, smoc de pene, ciucure, vârf) s. n., pl. móțuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț3 (fundă, bigudiu) (fam.) s. n., pl. moáțe
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț n. 1. mănunchiu de păr pe frunte sau pe creștet; 2. spicul porumbului; 3. tufă de pene pe cap la păsări; 4. fig. îndrăzneală, pretențiune: el e mai cu moț; cu moț, exagerat: spune-le nițel mai cu moț ISP. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MOȚ1, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară, ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe.] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MOȚ2, MOÁȚĂ, moți, moațe, s. m. și f. Român din Munții Apuseni; moțogan. – Cf. moț1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

moț (moáțe), s. n. – Vîrf, smoc, panaș. – Var. (pl.) moțuri. Creație expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boț față de bot. Intenția expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”, cf. moțăi, bîț, fîț. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, ț s-ar explica prin pl. moți, care nu apare). Der. moța, vb. (a da formă de vîrf); moțat, adj. (cu moț; încrezut, fudul); moțoc, s. n. (vîrf, conci, nod de păr); moțochină, s. f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moțăi, vb. (a da din cap, a mișca din cap; a dormita), a cărui relație cu moț apare evident (Tiktin; Candrea); moțăială, s. f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolență); moțăilă, s. m. (somnoros); moțăitură, s. f. (picoteală); muțuțui, s. m. (Banat, creștet, vîrf); muțuțuiat, adj. (Banat, clonțos, țuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-.
Sursa: Dicționarul etimologic român

moț n., pl. urĭ (cp. cu it. mazzo, buchet, și cu rom. boț și hoț. Există și bg. moč ?). Creastă de pene, cĭuf de pene saŭ de păr, cum are păunu, cĭocîrlanu saŭ cum îșĭ lasă uniĭ oamenĭ. Fig. A fi cu moț, a avea mare îndrăzneală, marĭ pretențiunĭ, tupeŭ. Moțu curcanuluĭ, o plantă erbacee poligonace ornamentală originară din India (polýgonum orientale). V. gîță.
Sursa: Dicționaru limbii românești

moț1 (persoană) s. m., pl. moți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț2 (șuviță de păr, smoc de pene, ciucure, vârf) s. n., pl. móțuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț3 (fundă, bigudiu) (fam.) s. n., pl. moáțe
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț n. 1. mănunchiu de păr pe frunte sau pe creștet; 2. spicul porumbului; 3. tufă de pene pe cap la păsări; 4. fig. îndrăzneală, pretențiune: el e mai cu moț; cu moț, exagerat: spune-le nițel mai cu moț ISP. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MOȚ1, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară, ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe.] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MOȚ2, MOÁȚĂ, moți, moațe, s. m. și f. Român din Munții Apuseni; moțogan. – Cf. moț1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

moț (moáțe), s. n. – Vîrf, smoc, panaș. – Var. (pl.) moțuri. Creație expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boț față de bot. Intenția expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”, cf. moțăi, bîț, fîț. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, ț s-ar explica prin pl. moți, care nu apare). Der. moța, vb. (a da formă de vîrf); moțat, adj. (cu moț; încrezut, fudul); moțoc, s. n. (vîrf, conci, nod de păr); moțochină, s. f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moțăi, vb. (a da din cap, a mișca din cap; a dormita), a cărui relație cu moț apare evident (Tiktin; Candrea); moțăială, s. f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolență); moțăilă, s. m. (somnoros); moțăitură, s. f. (picoteală); muțuțui, s. m. (Banat, creștet, vîrf); muțuțuiat, adj. (Banat, clonțos, țuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-.
Sursa: Dicționarul etimologic român

moț n., pl. urĭ (cp. cu it. mazzo, buchet, și cu rom. boț și hoț. Există și bg. moč ?). Creastă de pene, cĭuf de pene saŭ de păr, cum are păunu, cĭocîrlanu saŭ cum îșĭ lasă uniĭ oamenĭ. Fig. A fi cu moț, a avea mare îndrăzneală, marĭ pretențiunĭ, tupeŭ. Moțu curcanuluĭ, o plantă erbacee poligonace ornamentală originară din India (polýgonum orientale). V. gîță.
Sursa: Dicționaru limbii românești

moț1 (persoană) s. m., pl. moți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț2 (șuviță de păr, smoc de pene, ciucure, vârf) s. n., pl. móțuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț3 (fundă, bigudiu) (fam.) s. n., pl. moáțe
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț n. 1. mănunchiu de păr pe frunte sau pe creștet; 2. spicul porumbului; 3. tufă de pene pe cap la păsări; 4. fig. îndrăzneală, pretențiune: el e mai cu moț; cu moț, exagerat: spune-le nițel mai cu moț ISP. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MOȚ1, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară, ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe.] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MOȚ2, MOÁȚĂ, moți, moațe, s. m. și f. Român din Munții Apuseni; moțogan. – Cf. moț1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

moț (moáțe), s. n. – Vîrf, smoc, panaș. – Var. (pl.) moțuri. Creație expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boț față de bot. Intenția expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”, cf. moțăi, bîț, fîț. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, ț s-ar explica prin pl. moți, care nu apare). Der. moța, vb. (a da formă de vîrf); moțat, adj. (cu moț; încrezut, fudul); moțoc, s. n. (vîrf, conci, nod de păr); moțochină, s. f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moțăi, vb. (a da din cap, a mișca din cap; a dormita), a cărui relație cu moț apare evident (Tiktin; Candrea); moțăială, s. f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolență); moțăilă, s. m. (somnoros); moțăitură, s. f. (picoteală); muțuțui, s. m. (Banat, creștet, vîrf); muțuțuiat, adj. (Banat, clonțos, țuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-.
Sursa: Dicționarul etimologic român

moț n., pl. urĭ (cp. cu it. mazzo, buchet, și cu rom. boț și hoț. Există și bg. moč ?). Creastă de pene, cĭuf de pene saŭ de păr, cum are păunu, cĭocîrlanu saŭ cum îșĭ lasă uniĭ oamenĭ. Fig. A fi cu moț, a avea mare îndrăzneală, marĭ pretențiunĭ, tupeŭ. Moțu curcanuluĭ, o plantă erbacee poligonace ornamentală originară din India (polýgonum orientale). V. gîță.
Sursa: Dicționaru limbii românești

moț1 (persoană) s. m., pl. moți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț2 (șuviță de păr, smoc de pene, ciucure, vârf) s. n., pl. móțuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț3 (fundă, bigudiu) (fam.) s. n., pl. moáțe
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

moț n. 1. mănunchiu de păr pe frunte sau pe creștet; 2. spicul porumbului; 3. tufă de pene pe cap la păsări; 4. fig. îndrăzneală, pretențiune: el e mai cu moț; cu moț, exagerat: spune-le nițel mai cu moț ISP. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a