MONÓM s. n. 1. expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici minus. 2. (fig.) șir neîntrerupt. (< fr. monôme)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
MONÓM, monoame, s. n. 1. Expresie algebrică în care intervin numai semnele înmulțirii și ale împărțirii. 2. Fig. Șir, succesiune neîntreruptă (unul după altul). – Din fr. monôme.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
MONÓM s.n. Expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici semnul minus. ◊ (Fam.) În monom = în rând, unul în urma celuilalt. [Pl. -oame, (s.m.) -omi. / < fr. monôme, cf. gr. monos – unic, nomos – diviziune].
Sursa: Dicționar de neologisme
MONÓM (‹ fr. {i}; {s} mono- + gr. nomos „împărțire”) s. n. Expresie algebrică în care apar doar produse și câturi ale cantităților conținute (ex.: a2b; 2x32/y5). ♦ Fig. Șir, succesiune neîntreruptă. ◊ Loc. În monom = după altul, în rând (câte unul).Sursa: Dicționar enciclopedic monóm m. și n., pl. oame (fr. monôme, îld. mononôme, d. mono- și vgr. nomós, împărțire. V. binom, polinom). Mat. Expresiune algebrică între ale căreĭ părțĭ nu e semnu plus orĭ minus. Lung șir de tinerĭ care se țin de mînă, cum fac uneorĭ studențiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
monóm s. n., pl. monoámeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită monom n. 1. expresiune algebrică conținând un singur termen; 2. șir neîntrerupt de studenți cari străbat stradele cu strigăte și petrecănii; 3. fig. monom de umbre.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
MONÓM s. n. 1. expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici minus. 2. (fig.) șir neîntrerupt. (< fr. monôme)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
MONÓM, monoame, s. n. 1. Expresie algebrică în care intervin numai semnele înmulțirii și ale împărțirii. 2. Fig. Șir, succesiune neîntreruptă (unul după altul). – Din fr. monôme.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a MONÓM s.n. Expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici semnul minus. ◊ (Fam.) În monom = în rând, unul în urma celuilalt. [Pl. -oame, (s.m.) -omi. / < fr. monôme, cf. gr. monos – unic, nomos – diviziune].
Sursa: Dicționar de neologisme
MONÓM (‹ fr. {i}; {s} mono- + gr. nomos „împărțire”) s. n. Expresie algebrică în care apar doar produse și câturi ale cantităților conținute (ex.: a2b; 2x32/y5). ♦ Fig. Șir, succesiune neîntreruptă. ◊ Loc. În monom = după altul, în rând (câte unul).Sursa: Dicționar enciclopedic monóm m. și n., pl. oame (fr. monôme, îld. mononôme, d. mono- și vgr. nomós, împărțire. V. binom, polinom). Mat. Expresiune algebrică între ale căreĭ părțĭ nu e semnu plus orĭ minus. Lung șir de tinerĭ care se țin de mînă, cum fac uneorĭ studențiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
monóm s. n., pl. monoámeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită monom n. 1. expresiune algebrică conținând un singur termen; 2. șir neîntrerupt de studenți cari străbat stradele cu strigăte și petrecănii; 3. fig. monom de umbre.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a