Am găsit 21 de definiții pentru cuvantul/cuvintele monocord:

MONOCÓRD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singură coardă. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singură coardă, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
Sursa: Marele dicționar de neologisme



MONOCÓRD, -Ă, monocorde, adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. și: (2) monocorduri] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MONOCÓRD, -Ă adj. (Despre instrumente muzicale) Cu o singură coardă. ♦ (Fig.) Monoton, uniform, inexpresiv. // s.n. Instrument cu o singură coardă, folosit pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. [< fr. monocorde, cf. gr. monos – unic, chorde – coardă].
Sursa: Dicționar de neologisme

*monocórd n., pl. urĭ sau oarde (lat. monochórdon, d. vgr. monóhordon, d. mónos, singur, și hordé, coardă. V. coardă). Instrument muzical c´o singură coardă care servește la determinat raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente.
Sursa: Dicționaru limbii românești

!monocórd1 adj. m., pl. monocórzi; f. monocórdă, pl. monocórde
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

monocórd2 s. n., pl. monocórduri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

monocord n. instrument de muzică cu o singură coardă.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MONOCÓRD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singură coardă. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singură coardă, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MONOCÓRD, -Ă, monocorde, adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. și: (2) monocorduri] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MONOCÓRD, -Ă adj. (Despre instrumente muzicale) Cu o singură coardă. ♦ (Fig.) Monoton, uniform, inexpresiv. // s.n. Instrument cu o singură coardă, folosit pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. [< fr. monocorde, cf. gr. monos – unic, chorde – coardă].
Sursa: Dicționar de neologisme

*monocórd n., pl. urĭ sau oarde (lat. monochórdon, d. vgr. monóhordon, d. mónos, singur, și hordé, coardă. V. coardă). Instrument muzical c´o singură coardă care servește la determinat raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente.
Sursa: Dicționaru limbii românești

!monocórd1 adj. m., pl. monocórzi; f. monocórdă, pl. monocórde
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

monocórd2 s. n., pl. monocórduri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

monocord n. instrument de muzică cu o singură coardă.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MONOCÓRD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singură coardă. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singură coardă, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MONOCÓRD, -Ă, monocorde, adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. și: (2) monocorduri] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MONOCÓRD, -Ă adj. (Despre instrumente muzicale) Cu o singură coardă. ♦ (Fig.) Monoton, uniform, inexpresiv. // s.n. Instrument cu o singură coardă, folosit pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente. [< fr. monocorde, cf. gr. monos – unic, chorde – coardă].
Sursa: Dicționar de neologisme

*monocórd n., pl. urĭ sau oarde (lat. monochórdon, d. vgr. monóhordon, d. mónos, singur, și hordé, coardă. V. coardă). Instrument muzical c´o singură coardă care servește la determinat raporturile numerice ale sunetelor și a acorda alte instrumente.
Sursa: Dicționaru limbii românești

!monocórd1 adj. m., pl. monocórzi; f. monocórdă, pl. monocórde
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

monocórd2 s. n., pl. monocórduri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

monocord n. instrument de muzică cu o singură coardă.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a