Am găsit 40 de definiții pentru cuvantul/cuvintele mira:

MIRÁ2, mirez, vb. I. Refl. (Franțuzism înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

mirá (mír, mirát), vb. refl.1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. – 2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. Lat. mirāre, formă vulgară în loc de mirāri (Pușcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucișări cu sl. čuditi se (Pușcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicația lui miera pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. – Der. mir, s. n. (rar, uimire, mirare); miraz, s. n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz „moștenire”; mirăzenie, s. f. (Trans., mirare, uimire).
Sursa: Dicționarul etimologic român

Mira = Myrrha.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

mirá1 (a ~) (a uimi) vb., ind. prez. 3 míră
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

!mirá2 (a se ~) (a se oglindi) (înv.) vb. refl., ind. prez. 3 se mireáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mirà v. (poetic) a se oglindi: ea se mirează ’n splendid soare AL. (= fr. mirer).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

mirà v. 1. a fi surprins de ceva neașteptat, extraordinar: el se miră de tot ce vede; 2. a nu ști, a nu fi sigur: te miri ce i s´a întâmplat, te miri de va veni; te miri ce, mai nimic. [Lat. MIRARI].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MIRÁ2, mirez, vb. I. Refl. (Înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MIRÁ2, mirez, vb. I. Refl. (Franțuzism înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

mirá (mír, mirát), vb. refl.1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. – 2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. Lat. mirāre, formă vulgară în loc de mirāri (Pușcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucișări cu sl. čuditi se (Pușcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicația lui miera pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. – Der. mir, s. n. (rar, uimire, mirare); miraz, s. n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz „moștenire”; mirăzenie, s. f. (Trans., mirare, uimire).
Sursa: Dicționarul etimologic român

Mira = Myrrha.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

mirá1 (a ~) (a uimi) vb., ind. prez. 3 míră
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

!mirá2 (a se ~) (a se oglindi) (înv.) vb. refl., ind. prez. 3 se mireáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mirà v. (poetic) a se oglindi: ea se mirează ’n splendid soare AL. (= fr. mirer).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

mirà v. 1. a fi surprins de ceva neașteptat, extraordinar: el se miră de tot ce vede; 2. a nu ști, a nu fi sigur: te miri ce i s´a întâmplat, te miri de va veni; te miri ce, mai nimic. [Lat. MIRARI].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MIRÁ2, mirez, vb. I. Refl. (Înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MIRÁ2, mirez, vb. I. Refl. (Franțuzism înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

mirá (mír, mirát), vb. refl.1. (Trans.) A vedea de, a avea grijă. – 2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. Lat. mirāre, formă vulgară în loc de mirāri (Pușcariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza după care forma reflexivă din rom. se datorează unei încrucișări cu sl. čuditi se (Pușcariu, Lr., 277) este inutilă, cf. sp. admirarse. Explicația lui miera pornind de la un lat. *meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasă. – Der. mir, s. n. (rar, uimire, mirare); miraz, s. n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorită confuziei cu miraz „moștenire”; mirăzenie, s. f. (Trans., mirare, uimire).
Sursa: Dicționarul etimologic român

Mira = Myrrha.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

mirá1 (a ~) (a uimi) vb., ind. prez. 3 míră
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

!mirá2 (a se ~) (a se oglindi) (înv.) vb. refl., ind. prez. 3 se mireáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mirà v. (poetic) a se oglindi: ea se mirează ’n splendid soare AL. (= fr. mirer).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

mirà v. 1. a fi surprins de ceva neașteptat, extraordinar: el se miră de tot ce vede; 2. a nu ști, a nu fi sigur: te miri ce i s´a întâmplat, te miri de va veni; te miri ce, mai nimic. [Lat. MIRARI].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MIRÁ1, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MIRÁ2, mirez, vb. I. Refl. (Înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MÍRĂ s. f. 1. riglă cu diviziuni speciale servind la măsurarea indirectă a distanțelor sau înălțimilor. ◊ bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine și luminoase, încrucișându-se în toate sensurile, și care permite o stabilire precisă a clarității imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. cătare (la armă). 3. imagine-tip care servește la reglarea imaginii de televiziune. (< fr. mire)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MÍRĂ, mire, s. f. 1. Riglă cu diviziuni speciale, care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 2. Cătare (la armă). 3. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. – Din fr. mire.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MÍRĂ s.f. 1. Riglă cu diviziuni speciale care servește la măsurarea indirectă a distanțelor sau la măsurarea înălțimilor. ♦ Bucată de peliculă pe care sunt imprimate linii foarte fine și luminoase, încrucișându-se în toate sensurile, și care permite o stabilire precisă a clarității imaginii fotografice sub aparatul de mărit. 2. Cătare (la armă). 3. (Telev.) Imagine standardizată care servește la verificarea transmisiei; imagine de reglaj. [< fr. mire, cf. it. mira].
Sursa: Dicționar de neologisme

míră s.f. (înv.) gumă mirositoare produsă de un arbore din Arabia.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

1) *míră f. fără pl. (vgr. mýrra, lat. myrrha). Smirnă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *míră f., pl. e (fr. mire, d. mirer, a privi; it. mira, d. mirare, a privi. V. mir 4). Cătare, cuĭu de la vîrfu țeviĭ uneĭ arme de foc și care servește la ochit. Jalon gradat p. nivelare. Punct de miră, punct de țintit.
Sursa: Dicționaru limbii românești

míră s. f., g.-d. art. mírei; pl. míre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

miră f. 1. nasture la căpătâiul puștei și care servă a ochi: punct de miră; 2. jalon gradat și întrebuințat în operațiunile de nivelare (= fr. mire).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

miră f. un fel de gumă mirositoare produsă de un arbore din Arabia [Gr. mod.].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MÍRĂ, mire, s. f. 1. Riglă gradată utilizată în topografie la măsurarea indirectă a distanțelor sau a înălțimilor. 2. Cătare (la armă). 3. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. – Din fr. mire.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)