Am găsit 18 definiții pentru cuvantul/cuvintele mir:

MIR1 s. n. (În loc. adj.) De mir = care nu aparține clerului; mirean. – Din sl. mirŭ „lume”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


MIR2, miruri, s. n. Untdelemn parfumat și sfințit, întrebuințat la săvârșirea unor ritualuri în biserica creștină. ◊ Expr. A lovi (sau a izbi, a trăsni pe cineva) la mir = a) a lovi (pe cineva) în frunte (mortal); b) a distruge, a nimici. A-i lua (cuiva) mirul = a omorî. – Din sl. miro.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

mir (míruri), s. n.1. Balsam de uns. – 2. Untdelemn sfințit. – 3. Frunte. – Mr. mir. Ngr. μύρον (Roesler 572; Murnu 37), în parte prin intermediul sl. miro, cf. bg., rus. miro.Der. mirui, vb. (a unge cu mir), din sl. mirovatingr. μυρώνω; mirodenie, s. f. (înv., aromă), din ngr. μυροδία „parfum”, sl. (bg.) mirodija; mirodenie, s. f. (aromă; vioară-de-noapte, nopticioasă, Hesperis tristis), din cuvîntul anterior; mironosiță, s. f. (femeie care a uns cu smirnă corpul lui Iisus; fandosită, ipocrită), din sl. mironosica. Cf. mireasmă, miros, mire.
Sursa: Dicționarul etimologic român

mir s. n. – Lume, societate (în opoziție cu viața monahală). Sl. mirŭ (Cihac, II, 197; Tiktin; Conev 86). – Der. mirean, adj. (lumesc, de societate; s. m., laic), din sl. mirĕninŭ; mirenesc, adj. (de lume); mirenie, s. f. (lume, statut de laic).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) mir n., pl. inuzitat urĭ (d. a se mira). Ban. Faĭmă, veste: nu te face de miru lumiĭ (ArhO, Ĭan. 1924, 28).
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) mir n. fără pl. (ngr. mýron, unsoare parfumată, mir; vsl. miro. V. miros, mirodeniĭ). Unt-de-lemn sfințit cu care preutu [!] unge fruntea credincĭoșilor. Fig. Iron. A lovi, a trage la mir, a lovi în frunte. V. maslu.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) mir n. fără pl. (vsl. rus. mir, lume. V. mirean). Lumea profană, în opoz. cu cea bisericească (Rar). Preut [!] de mir, preut de lume, secular (nu călugăr).
Sursa: Dicționaru limbii românești

4) mir (mă), a v. refl. (lat. mirari și mirare, a se mira [devenit reflexiv după vsl. čuditi sen]; it. mirare, pv. cat. sp. pg. mirar, fr. mirer, a privi. V. ad-mir, minune). Îs surprins, nu pricep cauza, simt mirare: mă mir că vine, mă mir de averea luĭ. Admir, îs uimit: toțĭ s´aŭ uimit de vitejia luĭ. Îs nedumerit, nu´nțeleg: se mira ce să facă (Vechĭ). Mă miram eŭ! exclamațiune ironică egală cu „m´aș fi mirat și eŭ dacă”: Cutare n´a reușit. Mă miram eŭ (adică: m´aș fi mirat dac´ar fi reușit)! Te mirĭ cine, un om oare-care, orĭ-cine, cine știe ce om neînsemnat. Te mirĭ ce, nimica, maĭ nimica, puțin: aceștĭ oamenĭ trăĭesc cu te mirĭ ce. Se zice, ironic și te mirĭ ce și maĭ nimica, de ex.: știe și el carte te mirĭ ce și maĭ nimica (= e un ignorant). – Ferește-te de a zice: asta mă miră (după fr. cela m´étonne) îld. mă mir de asta. – În est mă mĭer, se mĭară.
Sursa: Dicționaru limbii românești

MIR, stație spațială rusă lansată pe orbită la 20 febr. 1986, fiind prima bază permanentă în spațiul extraterestru. Greutate: c. 40 t; lungime: c. 40 m. Accesul la ea se aface cu ajutorul capsulelor Soiuz. Constituie cel mai mare laborator spațial. Autoritățile ruse au decis scoaterea dirijată de pe orbită a stației (2001).
Sursa: Dicționar enciclopedic

mir, -uri, s.n. – (rel.) Undelemn sfințit, utilizat la săvârșirea unor ritualuri creștine. – Din sl. miro.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

mir1 (lume) (înv.) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mir2 (ulei sfințit) s. n., pl. míruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mir n. 1. uleiu sfințit cu care se ung copiii la botez și oamenii la moarte; 2. locul unde se unge, fruntea: l’a lovit drept la mir POP.; 3. a lua mirul cuiva, a-l omorî: se năpusti asupra ei cu toroipanul și-i luă mirul din frunte ISP. [Gr. mod. MYRON, unsoare].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

mir n. lume profană, în opozițiune cu cea bisericească: preot de mir, care nu e călugăr. [Slav. MIRŬ, lume].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MIR1 s. n. (În loc. adj.) De mir = care nu aparține clerului; mirean. – Din sl. mirŭ „lume”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MIR2, miruri, s. n. Untdelemn aromat și sfințit, folosit la săvârșirea unor ritualuri în Biserica creștină. ◊ Expr. A lovi (sau a izbi, a trăsni pe cineva) la mir = a) a lovi (pe cineva) în frunte (mortal); b) a distruge, a nimici. A-i lua (cuiva) mirul = a omorî. – Din sl. miro.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

mîr interj. – Reproduce lătratul cîinelui. Creație expresivă. – Der. mîrîi, vb. (a lătra), cf. gr. σμαραγείν; mîrîială, s. f. (lătrat); mîrîit, s. n. (lătrat); mîrîit, s. n. (lătrat); mîrîitor, adj. (care latră); mîrîitură, s. f. (lătrat).
Sursa: Dicționarul etimologic român

mîr, interj. care arată vocea cîneluĭ [!] în ainte [!] de a lătra (V. hîr). A nu zice nicĭ cîr, nicĭ mîr (ca bg. ni vyk, ni gyk), a nu crîcni, a nu obĭecta nimic. V. mîc și mor 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești

Forme flexionare:

mir - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul mira

mir - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul mira