Am găsit 15 definiții pentru cuvantul/cuvintele miță:

MÍTĂ, mite, s. f. Sumă de bani sau obiecte date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios; șperț, șpagă1. – Din sl. mito.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



mítă (míte), s. f. – Șperț, bani care servesc pentru a da șperț. Sl. myto „recompensă” (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 198), cf. sb., cr. mit(o), pol., rus. myto.Der. mitariu, s. m. (înv., persoană coruptă); mitui, vb. (a da mită); mituială, s. f. (șperțuială); mitărnicie, s. f. (înv., șperț).
Sursa: Dicționarul etimologic român

MITĂ atenție, blat, blătescu, cacao, drept, injecție, mangă, mânjeală, peșcheș, pincă, plic, plocon, șpagă, șperț, uium.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

mítă f., pl. e (vsl. myto, plată, cîștig, mită; bg. mito, vamă; sîrb. mit, mită; rus. pol. myto, vamă, d. got. môta, vgerm. mûta, ngerm. maut, vamă, care vine d. lat. mûto, -áre, a schimba, a muta). Vechĭ. Vamă. Azĭ. Banĭ orĭ alte lucrurĭ date unuĭ funcționar ca să te servească pe tine contra interesuluĭ statuluĭ. V. bacșiș, mîzdă, sfănțuĭesc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

mítă s. f., g.-d. art. mítei; pl. míte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mită f. bani dați spre a corupe, mai ales pe un judecător: a da, a lua mită. [Slav. MYTO].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MÍTĂ, mite, s. f. Sumă de bani sau obiecte primite, date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios; șperț, șpagă1. – Din sl. mito.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MÍȚĂ, mițe, s. f. (Mai ales la pl.) Fire din blana unor animale, care au crescut mai lungi, formând un cârlionț; smoc de păr sau de lână. ♦ Lână tunsă pentru prima oară de pe miei; lână (de calitate inferioară) tunsă de pe capul, coada și picioarele oilor. – Lat. *agnicius, -a „de miel”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

míță (míțe), s. f.1. Smoc de lînă sau de păr. – 2. Lînă de miel netunsă. – 3. Smoc de păr la pintenul călăreților. – Var. miț. Mr. ńiț. Origine îndoielnică. Se consideră în general drept der. de la lat. *agnicius „de miel” (Candrea-Dens., 1142; Candrea; Pascu, Beiträge, 11; Pascu, I, 134), der. care pare posibilă, dar nu suficientă pentru a explica toate accepțiile cuvîntului. Poate că este în loc de *niță și vine din lat. inituum, cf. reg. nízilu „fir”, catan. nizzulu „fir” (Rom., Forsch., LXIV 417). Der. din pol. jagnięcy „de miel” (Cihac, II, 199), din lat. mῑca „fragment” (Tiktin) sau din mîță „pisică” (REW 5557) pare indoielnică. Der. mițui (var. miți), vb. (a tunde mieii pentru prima oară); mițuit, s. n. (tunsul mieilor); mițos, adj. (cu multe mițe), care nu are nici o legătură cu mîță (Pușcariu, Jb., XI, 54; REW 5557).
Sursa: Dicționarul etimologic român

míță f., pl. e (lat. [lana] *agnicia, [lînă] de mel, de unde s´a făcut *amniță, apoĭ miță ca subst; vpv. agnis, npv. anisse. D. rom. vine rut. micka, lînă de mel [!], căcĭulă de mel). Pl. Lînă de mel tunsă întîĭa oară (mițurĭ). Pl. Lațe, moțurĭ de păr (la animale, la oameniĭ netunșĭ, la covoare ș. a.): acest țol are multe mițe.
Sursa: Dicționaru limbii românești

míță, -e, s.f. – Lâna tunsă prima oară de pe miei: „Pe la Sf. Ilie sau Sânzâiene, prin iulie, se tund și miei, care au lâna mai măruntă și se numește miță” (Morariu 1937: 124). – Lat. *agnicius, -a „de miel” (Densusianu-Candrea, DEX).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

míță s. f., g.-d. art. míței; pl. míțe
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

MÍȚĂ, mițe, s. f. (Mai ales la pl.) Fire din blana unor animale, care au crescut mai lungi, formând un cârlionț; smoc de păr sau de lână. ♦ Lână tunsă pentru prima oară de pe miei; lână (de calitate inferioară) tunsă de pe capul, coada și picioarele oilor. – Lat. *agnicius, -a „de miel”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

mîță (-țe), s. f. – Pisică. – Megl. mață. Creație expresivă, comună multor idiomuri, cf. it. micio, v. fr. mite, sp. miz(o), germ. Mieze, bg., sb., cr. maca (de unde megl., ngr. μάτσιον, alb. matsë), v. Diez, I, 276; Cihac, II, 190; Meyer 263; Șeineanu, Semasiol., 177; Berneker, II, 1; REW 5557. Der. mîț, s. m. (pisoi); mîțesc, adj. (de pisică); mîțan, s. m. (pisoi, cotoi); mîțește, adv. (ca pisicile); mîțișor, s. m. (creangă de salcie în floare, servește drept ramură de palmier în Dumica Floriilor); mîțos, adj. (capricios). – Din rom. provine mag. móca (Edelspacher 19).
Sursa: Dicționarul etimologic român

mî́ță f., pl. e (sîrb. máca, mica, bg. máca [dim. mačka], mîță, care vine d. Máca, alintătură din Maria. Tot de aicĭ ung. macska, de unde apoĭ rut. máčka [ĭar ung. moca d. rom. mîță], alb. mač, mačok, motan, maísă, mačă, mitsa, mîță. Cp. și cu it. micia, mucia, masc. mício). Mold. Trans. Olt. ș. a. Pisică, un animal felin domestic care prinde șoarecĭ. Mîța blîndă zgîrie răŭ, oameniĭ blînzĭ în aparență îs periculoșĭ în realitate. A umbla cu mîța´n sac (cu gînd s´o înecĭ), a face incorectitudinĭ. A prinde pe cineva cu mîța´n sac, a-l surprinde cu incorectitudinĭ. A trage mîța de coadă, a trage targa pe uscat, a trăi în mizerie.
Sursa: Dicționaru limbii românești