Am găsit 11 definiții pentru cuvantul/cuvintele mes:

mes m. V. meș.
Sursa: Dicționaru limbii românești



méș, méșuri, s.n. (reg.) 1. inel anual în trunchiul unui arbore. 2. pătură, strat.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

meș (méși), s. m.1. Un fel de încălțăminte purtată de turci în interiorul pantofilor. – 2. Papuc. – Var. meșt, mestie. Mr. mestră, pl. mești. Tc. mest (Miklosich, Türk. Elem., II, 127; Șeineanu, II, 257; Loebel 63; Berneker, II, 39; Lokotsch 1459), cf. ngr. μέστι, alb. mešt, sb., cr. mȅštva, rut. mešty, pol. meszta.
Sursa: Dicționarul etimologic român

MEȘ1, meși, s. m. Un fel de cizmulițe din piele subțire, fără toc, purtate altădată peste ciorapi (sub încălțăminte); (astăzi, reg.) papuci de pâslă. ◊ Expr. A-i da (cuiva) meșii să... = a avea curaj să..., a cuteza. A-l ține pe cineva meșii = a fi în stare, a putea. – Tc. mest.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

MEȘ2, meșuri, s. n. (Reg.) Fiecare dintre inelele care se formează anual în trunchiul copacilor, după care se poate recunoaște vârsta acestora.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

meș (orĭ mes?) și (maĭ vechĭ mold.) mest m. (turc. mest de unde și ngr. mésti, alb. meșt, sîrb. mestva, rut. mešty, pol. meszty). Vechĭ. Pantofĭ de pele [!] galbenă supțire [!] care eraŭ cusuțĭ de ceacșirĭ. (Peste meșĭ se puneaŭ papuciĭ și se intra în casă numaĭ în meșĭ): meș de marochin (ChN. I, 78). Azĭ. Pantofĭ de postav orĭ pîslă (tîrlicĭ ș. a.). Fig. Iron. Șĭ-a dat meșiĭ, a murit: nu-ĭ dă meșiĭ să vie [!], nu-ĭ dă mîna (nu îndrăznește) să vie. – Forma meștĭ (pl.) în VR. 1922, 9, 354, 356 și 359, și 1923, 4, 4. Forma mestiĭ (pl. nearticulat) presupune un sing. mestiŭ, inexistent: n´aŭ fost avînd mestiĭ la nădragĭ (Let. 2, 182).
Sursa: Dicționaru limbii românești

méș, méșuri, s.n. (reg.) 1. inel anual în trunchiul unui arbore. 2. pătură, strat.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

meș (méși), s. m.1. Un fel de încălțăminte purtată de turci în interiorul pantofilor. – 2. Papuc. – Var. meșt, mestie. Mr. mestră, pl. mești. Tc. mest (Miklosich, Türk. Elem., II, 127; Șeineanu, II, 257; Loebel 63; Berneker, II, 39; Lokotsch 1459), cf. ngr. μέστι, alb. mešt, sb., cr. mȅštva, rut. mešty, pol. meszta.
Sursa: Dicționarul etimologic român

MEȘ1, meși, s. m. Un fel de cizmulițe din piele subțire, fără toc, purtate altădată peste ciorapi (sub încălțăminte); (astăzi, reg.) papuci de pâslă. ◊ Expr. A-i da (cuiva) meșii să... = a avea curaj să..., a cuteza. A-l ține pe cineva meșii = a fi în stare, a putea. – Tc. mest.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

MEȘ2, meșuri, s. n. (Reg.) Fiecare dintre inelele care se formează anual în trunchiul copacilor, după care se poate recunoaște vârsta acestora.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

meș (orĭ mes?) și (maĭ vechĭ mold.) mest m. (turc. mest de unde și ngr. mésti, alb. meșt, sîrb. mestva, rut. mešty, pol. meszty). Vechĭ. Pantofĭ de pele [!] galbenă supțire [!] care eraŭ cusuțĭ de ceacșirĭ. (Peste meșĭ se puneaŭ papuciĭ și se intra în casă numaĭ în meșĭ): meș de marochin (ChN. I, 78). Azĭ. Pantofĭ de postav orĭ pîslă (tîrlicĭ ș. a.). Fig. Iron. Șĭ-a dat meșiĭ, a murit: nu-ĭ dă meșiĭ să vie [!], nu-ĭ dă mîna (nu îndrăznește) să vie. – Forma meștĭ (pl.) în VR. 1922, 9, 354, 356 și 359, și 1923, 4, 4. Forma mestiĭ (pl. nearticulat) presupune un sing. mestiŭ, inexistent: n´aŭ fost avînd mestiĭ la nădragĭ (Let. 2, 182).
Sursa: Dicționaru limbii românești