Am găsit 16 definiții pentru cuvantul/cuvintele merit:

MÉRIT s. n. calitate (deosebită) care face pe cineva sau ceva demn de stimă, de prețuire; valoare. (< fr. mérite, lat. meritum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme


MÉRIT, merite, s. n. Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute. ◊ Loc. adv. Pe merit = pe bună dreptate, justificat. – Din fr. mérite.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MÉRIT s.n. Ceea ce face pe cineva demn de stimă, de prețuire, de considerație; ceea ce face ca un lucru să fie folositor și valoros. [Pl. -te, -turi. / < fr. mérite, it. merito, lat. meritum].
Sursa: Dicționar de neologisme

1) *mérit n., pl. e (lat. méritum, merit). Valoarea uneĭ persoane saŭ acțiunĭ: om, carte, operă de merit.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *mérit, a v. tr. (d. merit s. n.; lat. mérito, -áre, a cîștiga pin [!] muncă, d. merére și meréri, a merita, a cîștiga). Îs demn de: a merita o recompensă saŭ o pedeapsă, orĭ-ce scrisoare cuviincĭoasă merită răspuns. A binemerita de la patrie (lat. de patria bene mereri), a merita recunoștința patriiĭ p. marĭ serviciĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

mérit s. n., pl. mérite
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

merit n. 1. ceea ce face demn de stimă, de recompensă sau pedeapsă; 2. ceea ce un lucru are bun în sine: operă de merit.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MÉRIT, merite, s. n. Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute. ◊ Loc. adv. Pe merit = pe bună dreptate, justificat. – Din fr. mérite.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MÉRIT s. n. calitate (deosebită) care face pe cineva sau ceva demn de stimă, de prețuire; valoare. (< fr. mérite, lat. meritum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MÉRIT, merite, s. n. Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute. ◊ Loc. adv. Pe merit = pe bună dreptate, justificat. – Din fr. mérite.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MÉRIT s.n. Ceea ce face pe cineva demn de stimă, de prețuire, de considerație; ceea ce face ca un lucru să fie folositor și valoros. [Pl. -te, -turi. / < fr. mérite, it. merito, lat. meritum].
Sursa: Dicționar de neologisme

1) *mérit n., pl. e (lat. méritum, merit). Valoarea uneĭ persoane saŭ acțiunĭ: om, carte, operă de merit.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *mérit, a v. tr. (d. merit s. n.; lat. mérito, -áre, a cîștiga pin [!] muncă, d. merére și meréri, a merita, a cîștiga). Îs demn de: a merita o recompensă saŭ o pedeapsă, orĭ-ce scrisoare cuviincĭoasă merită răspuns. A binemerita de la patrie (lat. de patria bene mereri), a merita recunoștința patriiĭ p. marĭ serviciĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

mérit s. n., pl. mérite
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

merit n. 1. ceea ce face demn de stimă, de recompensă sau pedeapsă; 2. ceea ce un lucru are bun în sine: operă de merit.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MÉRIT, merite, s. n. Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute. ◊ Loc. adv. Pe merit = pe bună dreptate, justificat. – Din fr. mérite.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

merit - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul merita

merit - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul merita