MELEÁG, meleaguri, s. n. (De obicei la pl.) Loc, teren (situat în apropierea cuiva), împrejurime, vecinătate; cuprins al unei așezări omenești, ținut, regiune, loc; tărâm. – Din magh. mellék.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a meleág (meleáguri), s. n. – Loc, regiune, împrejurime. Mag. mellék (Tiktin; Candrea). Par echivoce interpretările lui Cihac, II, 196 (din sb. miljak „proprietate”) și ale lui Lokotsch 1509 (din tc. mülük). Se folosește mai ales la pl.Sursa: Dicționarul etimologic român
meleág (ea dift.) n., pl. urĭ (ung. mellék, împrejurime, vecinătate; mellék-ágy, loc vecin). Nord. Fam. Locurĭ, regiunĭ depărtate: ce cauțĭ pin [!] meleagurile istea? V. buhazurĭ, coclaurĭ, podgheazurĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
meleág s. n., pl. meleáguriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită meleag n. Mold. împrejurime, coprins: om vestit prin meleagurile astea CR. [Ung. MELLÉK, regiune învecinată].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
MELEÁG, meleaguri, s. n. (De obicei la pl.) Loc, teren (situat în apropierea cuiva), împrejurime, vecinătate; cuprins al unei așezări omenești, ținut, regiune, loc; tărâm. – Din magh. mellék.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)