MÂNDRÉȚE, mândreți, s. f. 1. Frumusețe, splendoare. 2. (Concr.) Ființă, lucru cu aspect deosebit de frumos, de atrăgător. – Mândru + suf. -ețe.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
mândréțe s. f., art. mândréțea, g.-d. art. mândréții; (obiecte, ființe) pl. mândréțiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită mândrețe f. 1. frumusețe: își oglindea mândrețea în luciul apei; 2. splendoare, magnificență: ce mândrețe! [V. mândru].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
MÂNDRÉȚE, (2) mândreți, s. f. 1. Frumusețe, splendoare. 2. (Concr.) Ființă, lucru cu aspect deosebit de frumos, de atrăgător. – Mândru + suf. -ețe.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) MÂNDRÉȚE, mândreți, s. f. 1. Frumusețe, splendoare. 2. (Concr.) Ființă, lucru cu aspect deosebit de frumos, de atrăgător. – Mândru + suf. -ețe.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a mândréțe s. f., art. mândréțea, g.-d. art. mândréții; (obiecte, ființe) pl. mândréțiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită mândrețe f. 1. frumusețe: își oglindea mândrețea în luciul apei; 2. splendoare, magnificență: ce mândrețe! [V. mândru].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
MÂNDRÉȚE, (2) mândreți, s. f. 1. Frumusețe, splendoare. 2. (Concr.) Ființă, lucru cu aspect deosebit de frumos, de atrăgător. – Mândru + suf. -ețe.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) 