Am găsit 34 de definiții pentru cuvantul/cuvintele lustru:

LÚSTRU2 s. n. 1. strălucire; luciu. 2. (fig.) falsă strălucire; superficialitate. (< fr. lustre, it. lustro)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

LÚSTRU1 s. m. 1. (ant.) procesiune de purificare rituală a unei întinderi (cetate, ogor, ținut), prin înconjurarea ei în alai ceremonial, care se făcea la Roma o dată la cinci ani. 2. perioadă de cinci ani. (< fr. lustre, lat. lustrum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme


LÚSTRU1 s. n. Strălucire naturală sau obținută prin procedee artificiale a suprafeței unui obiect; luciu. ◊ Expr. Sărăcie cu lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. ♦ Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzării. ♦ Luciu imprimat fețelor obiectelor de încălțăminte printr-o prelucrare corespunzătoare. ♦ Fig. (Peior.) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. – Din fr. lustre, it. lustro.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LÚSTRU2, lustri, s. m. Interval de cinci ani. – Din fr. lustre, lat. lustrum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LÚSTRU3 s. n. v. lustră.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LÚSTRU s.m. 1. (Ant.) Sacrificiu expiator, care se făcea la Roma o dată la cinci ani. 2. Perioadă de timp de cinci ani. [< lat. lustrum, cf. fr. lustre, it. lustro].
Sursa: Dicționar de neologisme

LÚSTRU s.n. v. lustră.
Sursa: Dicționar de neologisme

lústru s. n. – Strălucire, luciu. – Mr. lustru. It. lustro, parțial prin tc. lustro „cremă de ghete”, cf. ngr. λοῦστρο „strălucire”. Der. în lat. lustrum (Pușcariu 1004) nu este posibilă. – Der. lustragiu, s. m. (cel ce curăță pantofii), din tc. lustraci; lustragerie, s. f. (loc unde se lustruiește încălțămintea); lustrui, vb. (a da pantofii cu cremă; a curăța, a da luciu); lustruială, s. f. (acțiunea de a lustrui); lustrină, s. f. (țesătură lucioasă), din fr. lustrine.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) lústru n., pl. urĭ (it. lustro, d. lustrare, a lustrui; ngr. lûstron, turc. lustro). Strălucire, luciŭ; pelea numită „lac” are lustru. Fig. Splendoare. A da lustru, a lustrui, (fig.) a da strălucire: Această faptă dă și maĭ mare lustru gloriiĭ luĭ. Sărăcie cu lustru (iron.), mare sărăcie, sărăcie lucie.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) lústru n., pl. urĭ (lat. lustrum). Spațiu de cincĭ anĭ la Romanĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

lústru1 (interval de timp) s. m., art. lústrul; pl. lústri, art. lústrii
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

!lústru2 (strălucire) s. n., art. lústrul
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

lustru n. 1. luciu natural sau artificial; 2. fig. strălucire ce dă frumusețea, meritul: această izbândă aduce un nou lustru gloriei sale. [Lat. LUSTRUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

lustru m. period de 5 ani (la vechii Romani): opt lustri de domnire AL.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LÚSTRU1 s. n. Strălucire naturală sau obținută prin procedee artificiale a suprafeței unui obiect; luciu. ◊ Expr. Sărăcie cu lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. ♦ Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzării. ♦ Luciu imprimat fețelor obiectelor de încălțăminte printr-o prelucrare corespunzătoare. ♦ Fig. (Peior.) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. – Din fr. lustre, it. lustro.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LÚSTRU2, lustri, s. m. Interval de cinci ani. – Din fr. lustre, lat. lustrum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LÚSTRU3 s. n. v. lustră.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LÚSTRU2 s. n. 1. strălucire; luciu. 2. (fig.) falsă strălucire; superficialitate. (< fr. lustre, it. lustro)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

LÚSTRU1 s. m. 1. (ant.) procesiune de purificare rituală a unei întinderi (cetate, ogor, ținut), prin înconjurarea ei în alai ceremonial, care se făcea la Roma o dată la cinci ani. 2. perioadă de cinci ani. (< fr. lustre, lat. lustrum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

LÚSTRU1 s. n. Strălucire naturală sau obținută prin procedee artificiale a suprafeței unui obiect; luciu. ◊ Expr. Sărăcie cu lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. ♦ Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzării. ♦ Luciu imprimat fețelor obiectelor de încălțăminte printr-o prelucrare corespunzătoare. ♦ Fig. (Peior.) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. – Din fr. lustre, it. lustro.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LÚSTRU2, lustri, s. m. Interval de cinci ani. – Din fr. lustre, lat. lustrum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LÚSTRU3 s. n. v. lustră.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LÚSTRU s.m. 1. (Ant.) Sacrificiu expiator, care se făcea la Roma o dată la cinci ani. 2. Perioadă de timp de cinci ani. [< lat. lustrum, cf. fr. lustre, it. lustro].
Sursa: Dicționar de neologisme

LÚSTRU s.n. v. lustră.
Sursa: Dicționar de neologisme

lústru s. n. – Strălucire, luciu. – Mr. lustru. It. lustro, parțial prin tc. lustro „cremă de ghete”, cf. ngr. λοῦστρο „strălucire”. Der. în lat. lustrum (Pușcariu 1004) nu este posibilă. – Der. lustragiu, s. m. (cel ce curăță pantofii), din tc. lustraci; lustragerie, s. f. (loc unde se lustruiește încălțămintea); lustrui, vb. (a da pantofii cu cremă; a curăța, a da luciu); lustruială, s. f. (acțiunea de a lustrui); lustrină, s. f. (țesătură lucioasă), din fr. lustrine.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) lústru n., pl. urĭ (it. lustro, d. lustrare, a lustrui; ngr. lûstron, turc. lustro). Strălucire, luciŭ; pelea numită „lac” are lustru. Fig. Splendoare. A da lustru, a lustrui, (fig.) a da strălucire: Această faptă dă și maĭ mare lustru gloriiĭ luĭ. Sărăcie cu lustru (iron.), mare sărăcie, sărăcie lucie.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) lústru n., pl. urĭ (lat. lustrum). Spațiu de cincĭ anĭ la Romanĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

lústru1 (interval de timp) s. m., art. lústrul; pl. lústri, art. lústrii
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

!lústru2 (strălucire) s. n., art. lústrul
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

lustru n. 1. luciu natural sau artificial; 2. fig. strălucire ce dă frumusețea, meritul: această izbândă aduce un nou lustru gloriei sale. [Lat. LUSTRUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

lustru m. period de 5 ani (la vechii Romani): opt lustri de domnire AL.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LÚSTRU1 s. n. Strălucire naturală sau obținută prin procedee artificiale a suprafeței unui obiect; luciu. ◊ Expr. Sărăcie cu lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. ♦ Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzării. ♦ Luciu imprimat fețelor obiectelor de încălțăminte printr-o prelucrare corespunzătoare. ♦ Fig. (Peior.) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. – Din fr. lustre, it. lustro.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LÚSTRU2, lustri, s. m. Interval de cinci ani. – Din fr. lustre, lat. lustrum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LÚSTRU3 s. n. v. lustră.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)