LÁUTĂ (‹ germ.) s. f. Instrument vechi cu corzi ciupite, având cutia de rezonanță foarte bombată, gâtul lung, încovoiat; strămoș al mandolinei și chitarei. Utilizat inițial doar cu acompaniament pentru voce, apoi și solistic. De proveniență arabă (al ûd), foarte răspândit în Europa în sec. 16-18. Repertoriul instrumentului a fost preluat de chitară.Sursa: Dicționar enciclopedic láută, V. lăută.
Sursa: Dicționaru limbii românești
LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a lăútă (-te), s. f. – Instrument muzical. – Var. alăută. Tc. lauta, din arab. al ’ūd (T. Papahagi, GS, VII, 294), cf. ngr. λαοῦτο, bg. lauta, alb. lavut, it. liuto (calabr. lautu), fr. luth, sp. laud, port. alaude, germ. Laute. Der. lăutar, s. m. (muzicant țigan, violonist etc.; trîntor, bărzăun), cu var. alăutar, (a)lăutaș; lăutăreasă, s. f. (nevastă de muzicant; dans specific); lăutăresc, adj. (caracteristic lăutarilor); lăutărește, adv. (ca lăutarii; după ureche, fără să fi învățat muzică). Din rom. provin țig. labutaris „muzicant, violonist” și probabil bg. lautar (Capidan, Raporturile, 232).Sursa: Dicționarul etimologic român lăútă f., pl. e (probabil, nu d. ar. ûd, art. al-ûd, ci d. sas. germ. laute, mgerm. lûte, de unde vine și it. liúto, leúto și liúdo, pv. laüt, vfr. leut, nfr. luth, sp. laud, pg. alaúde, ngr. turc. bg. laúta, ngr. și laúto: pol. lutnia, rut. rus. lĭútnĕa; rut. și lavúta [d. rom.]. Papahagi, VR. 1912, 4, 88). Vechĭ. Un fel de vioară cu doŭă saŭ treĭ coarde (Stam. 187) pe care, în loc de arcuș, le atingea o rotiță pe care o învîrteaĭ cu mîna dreaptă, ĭar cu stînga călcaĭ pe coarde (fr. vielle). Maĭ pe urmă, vioară obișnuită. Pe lîngă muzica turcească a domnuluĭ, era și una germană compusă din Sașĭ și Țiganĭ. Maĭ vechĭ și alăută, ca lămîĭe-alămîĭe. În Ban. Trans. láută. V. cobză, teorbă și doĭnă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
lăútă s. f., g.-d. art. lăútei; pl. lăúteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită lăută f. instrument muzical introdus în Europa de cruciați: lăuta a cedat locul cobzei. [În Tr. și làută = săs. LAUTE: pe lângă muzica turcească a Curții și a oștirii, era și o muzică nemțească compusă din lăutari, sași și țigani].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
LĂÚTĂ, lăute, s.f Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener.: instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. lauto.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
lăuta - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul lăut
lăută - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul lăut