Am găsit 7 definiții pentru cuvantul/cuvintele laur:

LÁUR, lauri, s. m. 1. Dafin. (La pl.) Frunzele dafinului (cu care se încununau odinioară eroii, poeții, oratorii); fig. glorie, victorie. ◊ Expr. A culege lauri = a avea succese, a deveni celebru. A se culca pe lauri = a se mulțumi cu succesele obținute și a nu duce activitatea mai departe. 2. Arbust cu frunze persistente și lucioase, cu flori mici și cu fructe roșii (Ilex aquifolium). 3. Plantă veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe și cu fructul o capsulă țepoasă; ciumăfaie (Datura stramonium). ◊ Expr. (Fam. în fraze interogative sau exclamative) Am mâncat laur(i) sau doar n-am mâncat laur(i) = doar nu-s nebun. – Lat. laurus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



láur (láuri), s. m.1. Plantă, Datura stramonium. – 2. Dafin (Laurus nobilis). Lat. laurus (Candrea-Dens., 967; REW 4943; DAR), cf. it. alloro, prov. laur, fr. (laurier), sp., port. (laurel). Al doilea sens este împrumut cult.
Sursa: Dicționarul etimologic român

láur m. (lat. laurus, it. alloro, vfr. lor, [nfr. laurier], pv. laur [sp. pg. laurel], pg. lauro). Datură (numită și laur porcesc). A fi mîncat laur, a fi înebunit. Neol. Dafin, un arbore perpetuŭ verde, simbol al gloriiĭ. Fig. Pl. Glorie: a te acoperi de laurĭ, a repurta laurĭ. A te culca pe lauriĭ dobîndițĭ, a nu maĭ lucra după ce aĭ obținut succes.
Sursa: Dicționaru limbii românești

láur s. m., pl. láuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

laur m. plantă ale cării grăunțe mâncându-le omul, începe să tremure și înnebunește (Datura stramonium): ce, ai mâncat laur? [Lat. LAURUS, dafin, nume dat unui arbust ale cărui foi aduc întru câtva cu ale dafinului].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

laur m. 1. numele științific al dafinului; 2. fig. pl. simbolul victoriei, glorie dobândită prin arme sau prin poezie: laurii voiau să smulgă de pe fruntea ta de fier EM.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LÁUR, lauri, s. m. 1. Dafin. ♦ (La pl.) Frunzele dafinului (cu care se încununau odinioară eroii, poeții, oratorii); fig. glorie, victorie. ◊ Expr. A culege lauri = a avea succese, a deveni celebru. A se culca pe lauri = a se mulțumi cu succesele obținute și a nu duce activitatea mai departe. 2. Arbust cu frunze persistente și lucioase, cu flori mici și cu fructe roșii (Ilex aquifolium). 3. Plantă veninoasă cu miros neplăcut, cu flori mari albe și cu fructul o capsulă țepoasă; ciumăfaie (Datura stramonium). Expr. (Fam.; în fraze interogative sau exclamative) Am mâncat laur(i) sau doar n-am mâncat laur(i) = doar nu-s nebun. – Lat. laurus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)