KARATÉ s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karáte]. – Din fr. karaté.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a KARATÉ s. n. (sport) metodă japoneză de luptă care înglobează o serie de poziții, deplasări, lovituri cu mâna sau cu piciorul, blocaje, eschive, parade. (< fr. karaté)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
KARATÉ s.n. (Sport) Metodă japoneză de luptă care înglobează o serie de poziții, deplasări, lovituri cu mâna sau cu piciorul, blocaje, eschive, parade. (cf. fr. karaté < cuv. jap., din kara = gol + te = mână) [def. MDN]
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române
KARATÉ s.n. Metodă de luptă de origine japoneză, care face apel în atac sau apărare doar la mijloace naturale. [< fr. karaté].
Sursa: Dicționar de neologisme
KARÁTE s. n. Artă marțială japoneză fondată pe educația voinței și pe stăpânirea de sine, care folosește în atac sau în apărare mișcări rapide și violente, fără arme. – Din fr. karaté „arta mâinilor goale“ < cuvânt japonez.
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
karáte s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită KARÁTE (‹ fr.; cuv. japonez „arta mâinilor goale”) subst. Formă străveche de luptă fără arme, apărută (c. sec. 4) în China și Japonia (practicată de samurai) și bazată pe știința concentrării și a loviturilor decisive în punctele vitale ale corpului, ea având o eficacitate rapidă în apărare și contraatac. A devenit sport în 1926, fiind transformată într-un gen de luptă care îmbină pregătirea fizică (o mare varietate de procedee care exclud loviturile în punctele vitale) cu cea spirituală. În 1968 a fost fondată Federația Internațională de K., primele campionate mondiale începând să se desfășoare din 1970, iar cele europene din 1971.Sursa: Dicționar enciclopedic
KARÁTE s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karaté]. – Din fr. karaté.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) KARATÉ s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karáte]. – Din fr. karaté.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a KARATÉ s. n. (sport) metodă japoneză de luptă care înglobează o serie de poziții, deplasări, lovituri cu mâna sau cu piciorul, blocaje, eschive, parade. (< fr. karaté)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
KARATÉ s.n. (Sport) Metodă japoneză de luptă care înglobează o serie de poziții, deplasări, lovituri cu mâna sau cu piciorul, blocaje, eschive, parade. (cf. fr. karaté < cuv. jap., din kara = gol + te = mână) [def. MDN]
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române
KARATÉ s.n. Metodă de luptă de origine japoneză, care face apel în atac sau apărare doar la mijloace naturale. [< fr. karaté].
Sursa: Dicționar de neologisme
KARÁTE s. n. Artă marțială japoneză fondată pe educația voinței și pe stăpânirea de sine, care folosește în atac sau în apărare mișcări rapide și violente, fără arme. – Din fr. karaté „arta mâinilor goale“ < cuvânt japonez.
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
karáte s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
KARÁTE s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karaté]. – Din fr. karaté.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) KARÁTE (‹ fr.; cuv. japonez „arta mâinilor goale”) subst. Formă străveche de luptă fără arme, apărută (c. sec. 4) în China și Japonia (practicată de samurai) și bazată pe știința concentrării și a loviturilor decisive în punctele vitale ale corpului, ea având o eficacitate rapidă în apărare și contraatac. A devenit sport în 1926, fiind transformată într-un gen de luptă care îmbină pregătirea fizică (o mare varietate de procedee care exclud loviturile în punctele vitale) cu cea spirituală. În 1968 a fost fondată Federația Internațională de K., primele campionate mondiale începând să se desfășoare din 1970, iar cele europene din 1971.Sursa: Dicționar enciclopedic