JÁLE1 s. f. 1. Tristețe, mâhnire, durere adâncă; jelanie (2). ◊ Loc. adj. De jale = trist, jalnic, de plâns; plin de dor. ◊ Loc. adv. Cu jale = cu amărăciune, dureros, jalnic. 2. (Înv.) Doliu. [Var.: (reg.) jéle s. f.] – Din sl. žalĩ.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a JÁLE2 s. f. Nume dat mai multor plante din familia labiatelor (Salvia); spec. mic arbust cu tulpina semilemnoasă, aromată, cu frunze opuse, cu flori albastre, violete, galbene sau albe, cultivat ca plantă ornamentală și medicinală, salvie (Salvia officinalis). – Din magh. zsálya.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
jále s. f. – Salvie (salvia officinalis). Mag. zsálya, din lat. salvia (Tiktin; DAR; Gáldi, Dict., 139), cf. sb. žalj, žalfija (› jalfie). Este dublet de la salvie, s. f. – Der. jaleș, s. m. (salvie; plantă, Stachys germanica), a cărei der. este puțin clară (după DAR, din mag. zsályas „infuzie de salvie”); joaie, s. f. (salvie), în loc de jaie (Drăganu, Dacor., IX, 210); joian, s. m. (plantă, Oenanthe silaifolia), cu var. joină, s. f.Sursa: Dicționarul etimologic român 1) jále f., fără pl. (vsl. žalĭ, durere, d. žalitĭ, a jăli, a simți jale. V. jele, jălesc, jalbă). Mare întristare, mare doliŭ: zile de jale.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) jale f., pl. jălĭ și jaleș m. (ung. zsálya, sálya, salvie, și zsályás, preparat cu salvie; sîrb. žalj, žalbija, germ. salbei, d. lat. salvia). Salvie. Altă plantă din aceĭașĭ familie (stachys [germanica și rectaj]). – Se numește și pavăză.
Sursa: Dicționaru limbii românești
jále s. f., g.-d. art. jáleiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită jale f. 1. întristare: după bucurie și jale; 2. doliu: un alaiu de jale; de jale, de plâns. [Slav. JALĬ, durere].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
JÁLE1 s. f. 1. Tristețe, mâhnire, durere adâncă; jelanie (2). ♦ Loc. adj. De jale = trist, jalnic, de plâns; plin de dor. ♦ Loc. adv. Cu jale ) cu amărăciune, dureros, jalnic. 2. (înv.) Doliu. [Var.: (reg.) jéle s. f.] – Din sl. žalĩ.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) JÁLE2 s. f. Nume dat mai multor plante din familia labiatelor (Salvia); spec. mic arbust cu tulpina semilemnoasă, aromată, cu frunze opuse, cu flori albastre, violete, galbene sau albe, cultivat ca plantă ornamentală și medicinală, salvie (Salvia officinalis). – Din magh. zsálya.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) jále (-jéli), s. f. – Chin, durere, mîhnire, amar, necaz. – Mr. jale, megl. Jal’. Sl. žalĭ „durere” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 155; Tiktin; DAR; Conev 101), cf. bg. žalja. Se folosește în Arg. cu un sens mai mult sau mai puțin echivalent celui de „treabă proastă”. Sensul înv. de „dorință, dor” indicat de DAR nu pare să fi existat în realitate; ex. citat, din Codicele Voronețean, pare o stîngăcie a traducătorului, care a folosit jale „dorință” în loc de dor, ce are într-adevăr cele două sensuri de „durere” și „dorință”. Der. jalet, s. n. (durere); jelie, s. f. (chin); jaloste, s. f. (înv., chin), din sl. žalosti; jelcui, vb. refl. (a se lamenta), din rut. žalkuvati; jalnic, adj. (trist, dureros, chinuitor; care stîrnește milă; de doliu), cf. bg. žalnik; jelalnic, adj. (rar, necăjit); jelnici, vb. (a se lamenta, a se jelui); jelanie, s. f. (dorință; durere, chin, necaz; plîngere, lamentație), din sl. želanije „dorință”, confundat în parte cu sl. želenije „doliu, durere” (DAR), cf. bg. želanie „dorință”; jeli (mr. jilescu, jilire), vb. (a plînge, a se jelui), din sl. zaliti, cf. bg. žalja; jelitor, adj. (mîhnit, întristat); jelit, s. n. (jeluire, plînset); jelui, vb. (a compătimi, a simți compasiune, a regreta, a deplora; înv., a dori, a-i fi dor; refl., a se plînge), din sl. žalovati; jeluitor, adj. (plîngăcios); jeluitor, s. m. (reclamant); jalovanie, s. f. (bocet; reclamație), din sl. (rus.) žalovanije, înv.Sursa: Dicționarul etimologic român jắle V. jele.
Sursa: Dicționaru limbii românești