JUPÁN, jupani, s. m. Titlu dat în evul mediu, în țările române, celor mai de seamă boieri și dregători; persoană care avea acest titlu. – Din sl. županŭ.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a jupán V. jupîn.
Sursa: Dicționaru limbii românești
jupán s. m., pl. jupániSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită JUPÁN, jupani, s. m. Titlu dat în Evul Mediu, în Țările Române, celor mai de seamă boieri și dregători; persoană care avea acest titlu. – Din sl. županŭ.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) JUPẤN, jupâni, s. m. 1. Titlu de politețe dat în țările române persoanelor care ocupau anumite demnități sau funcții înalte. ♦ Titlu de politețe dat unei persoane, echivalând cu „domn”, „cucon”. 2. Patron, stăpân (considerat în raport cu angajații săi). – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a jupân, jupâni s. m. 1. (deț.) subofițer de penitenciar. 2. (intl.) persoană care impune respect celor din jur prin vârsta și poziția materială.Sursa: Dicționar de argou al limbii române jupấn, -i, s.m. – Titulatură nemeșească (Bârlea 1924). Titlu de noblețe dat persoanelor care ocupau anumite demnități sau funcții: „Și m-or pune după masă / Și mi-or zice jupâneasă„. – Din sl. županǔ „stăpân al unei întinderi de pământ” (Șeineanu, Rosetti, Candrea cf. DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
jupấn (înv.) s. m., pl. jupấniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită jupân m. 1. od. titlu, rezervat clasei boierești și formulă generală de politeță (adecă pe deplin sinonim cu modernul Domn); 2. azi, la negustori și meseriași: patron; 3. ironic, vorbind de un ovreiu; 4. în domeniul fabulei: jupân corb. [Slav. JUPANŬ, căpetenie de ținut sau de oraș (din JUPA, comună, județ)]. V. titulatură.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
JUPẤN, jupâni, s. m. (înv.) 1. Titlu de politețe dat în Țările Române persoanelor care ocupau anumite demnități sau funcții înalte. ♦ Titlu de politețe dat unei persoane, echivalând cu „domn”, „cucon”. 2. Patron, stăpân (considerat în raport cu angajații săi). – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)