ISÓN, (rar) isoane, s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania o melodie; b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [Acc. și; íson] – Din ngr. íson.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
íson s. m. – Acompaniament muzical, sunet prelung. Ngr. ἴσον (ton) „egal” (Tiktin; Gáldi 203). – Der. isonar, s. m. (acompaniator, persoană care ținea isonul).Sursa: Dicționarul etimologic român íson n., pl. urĭ și e (ngr. íson, parte egală, d. vgr. isos, egal). Acompaniament muzical cu vocea, maĭ ales la strană (cîntînd notele joase). A ține cuĭva isonu, a-l acompania cu vocea, (fig.) a-l secunda, a-l urma, a-ĭ ține hangu. – Se zicea și ís, pl. isurĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
isón s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ison n. 1. semn în psaltichie indicând repetarea sunetului precedent; 2. notă prelungită pe o singură vocală pe care isonarii o țin în timp ce psaltul intonează melodia; a ținea isonul, a imita, a aproba tot: multă vreme mi-ai ținut isonul Al. [GR. mod.].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ISÓN s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania o melodie; b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [Acc. și: íson] – Din ngr. ison.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ISÓN, (rar) isoane, s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania o melodie; b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [Acc. și; íson] – Din ngr. íson.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
íson s. m. – Acompaniament muzical, sunet prelung. Ngr. ἴσον (ton) „egal” (Tiktin; Gáldi 203). – Der. isonar, s. m. (acompaniator, persoană care ținea isonul).Sursa: Dicționarul etimologic român íson n., pl. urĭ și e (ngr. íson, parte egală, d. vgr. isos, egal). Acompaniament muzical cu vocea, maĭ ales la strană (cîntînd notele joase). A ține cuĭva isonu, a-l acompania cu vocea, (fig.) a-l secunda, a-l urma, a-ĭ ține hangu. – Se zicea și ís, pl. isurĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
isón s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ison n. 1. semn în psaltichie indicând repetarea sunetului precedent; 2. notă prelungită pe o singură vocală pe care isonarii o țin în timp ce psaltul intonează melodia; a ținea isonul, a imita, a aproba tot: multă vreme mi-ai ținut isonul Al. [GR. mod.].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ISÓN s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania o melodie; b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [Acc. și: íson] – Din ngr. ison.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) 