INSÉMN s.n. v. însemn.
Sursa: Dicționar de neologisme
*insémn, V. insignă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ÎNSÉMN, însemne, s. n. (Rar) Semn distinctiv al unei demnități, al unui rang; insignă. – Din fr. insigne (după semn).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ÎNSÉMN s. n. semn distinctiv al unei demnități, al unui grad; insignă. (după fr. insigne)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ÎNSÉMN s.n.. Semn distinctiv al unei demnități, al unui grad; insignă. [Var. insemn s.n. / cf. fr. insigne, lat. insegna, după semn].
Sursa: Dicționar de neologisme
însémn, -éz, a -á v. tr. (din maĭ vechĭu semnez, d. lat. signare, a însemna; it. segnare, pv. senhar; fr. enseigner, a instrui, sp. enseñar, pg. ensinar. – Înseamnă; să însemne). Fac un semn, marchez: însemn copaciĭ în pădure ca să găsesc drumu la înturnare. Observ semnele distinctive, aleg din mulțime, notez: gardistu șĭ-a însemnat cîțĭ-va pungașĭ. Scriŭ, notez: profesoru a însemnat un elev în catalog. Am înțelesu de: cuvîntu latin aqua însemnează „apă”. Am însemnătate, importanță: acest om însemnează mult în știință.
Sursa: Dicționaru limbii românești
însémn s. n., pl. însémneSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
însemn n. insigniu: însemnele exterioare ale magistraților.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ÎNSÉMN, însemne, s. n. Semn distinctiv al unei demnități, al unui rang; insignă. ♦ Stema, sigiliul, drapelul și imnul de stat al unei țări. – Din fr. insigne (după semn).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
însemn - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul însemna
însemn - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul însemna