INDÉMN, -Ă, indemni, -e, adj. (Jur.) Care nu a suferit pagube, pierderi etc. – Din fr. indemne.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
INDÉMN, -Ă adj. (jur.) care nu a suferit pagube, pierderi, răni; teafăr, nevătămat. (< fr. indemne, lat. indemnis)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
INDÉMN, -Ă adj. (Rar) Care nu a suferit pagube, pierderi, răni; teafăr. [< fr. indemne, cf. lat. indemnis < in – fără, damnum – pagubă].
Sursa: Dicționar de neologisme
*indémn, -ă adj. (lat. indemnis, d. in-, fără, și damnum, daună). Rar. Nevătămat, neatins, teafăr: a ĭeși indemn dintr´o afacere delicată. V. imun.
Sursa: Dicționaru limbii românești
indémn adj. m., pl. indémni; f. indémnă, pl. indémneSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită INDÉMN, -Ă, indemni, -e, adj. (Jur.) Care nu a suferit pagube, pierderi, etc. – Din fr. indemne.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ÎNDÉMN, îndemnuri, s. n. Faptul de a îndemna. ♦ Ceea ce stimulează la o acțiune; imbold, impuls, stimulent. ◊ Loc. prep. Din (sau la, prin) îndemnul = îndemnat fiind de..., la stăruința... – Din îndemna (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
1) îndémn n., pl. urĭ (d. îndemn 2). Impuls, îmboldire, tragere de inimă: unde nu-ĭ îndemn, nu se lucrează cu spor.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) îndémn, a -á v. tr. (d. lat. *indémino, -áre, a mîna de acolo, a mișca din loc, d. mĭnare, a mîna; fr. emmener. – Îndeamnă, să îndemne). Sfătuĭesc, determin, hotărăsc: eŭ l-am îndemnat să vie, și a venit. Îndemn boiĭ, caiĭ să meargă, îĭ mîn cu vorba. V. intr. Încep și continuŭ: îndemnară la drum și ajunseră. V. refl. Prind curaj, mă încurajez în tovărășie cu altu: cînd îs cu el împreună, mă îndemn la lucru și lucrez maĭ cu spor; cînd îs doĭ caĭ la căruță, se îndeamnă unu pe altu la mers.
Sursa: Dicționaru limbii românești
îndémn s. n., pl. îndémnuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită îndemn n. impulsiune, instigațiune.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
îndemn a. care nu sufere (pagubă).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ÎNDÉMN, îndemnuri, s. n. Faptul de a îndemna. ♦ Ceea ce stimulează la o acțiune; imbold, impuls, stimulent. ◊ Loc. prep. Din (sau la, prin) îndemnul... = îndemnat fiind de..., la stăruința... – Din îndemna (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
îndemn - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul îndemna
îndemn - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul îndemna
